„Basme” de Petre Crăciun, o (re)lectură a imaginarului, de Marian Nencescu

La mai bine de două secole de la semnarea „actului de naştere” al basmului modern, respectiv publicarea, în 1812, a primei culegeri a fraţilor Grimm, „piatra unghiulară” a analizei acestor creaţii rămâne interpretarea conţinutului acestora. Aceasta în condiţiile când câmpul cercetării se menţine practic nelimitat, la avalanşa de basme publicate adăugându-se un număr considerabil de „inedite”, situate aşadar în afara studiilor sistematice.

Semnificativă rămâne însă contribuţia românească în domeniu, similară sub aspect teoretic celei străine, care a oferit temeiul teoretic al analizei basmului pornind de la rădăcinile sale antropologice, constatând o realitate şi anume că „basmele se aseamănă uimitor la toate nemurile, chiar şi atunci cand nu este peste putinţă vreun împrumut” (B.P. Haşdeu, Folcloristica, vol. I, Ediţie de Ionel Oprişan, Bucureşti, Ed. Saeculum, 2003, p. 373).

Problema fundamentală care se pune atunci când analizăm o astfel de relaţie, de natură categorială, de o complexitate specială, între basme provenind din zone geografice distincte, nu este neapărat legată de analiza „genetică”, cu rădăcini în interpretările de tip antropologic, cât de „calitatea” basmelor, element ce scapă adesea studiilor celor mai sofisticate. Până la urmă, esenţial în basm este conţinutul etico-filosofic, fie că e vorba de basmele genuine, fără autor, fie de cele aşa-zis culte, respectiv creaţile care au un autor (re)cunoscut, eventual validat ca literat. În acest sens, observaţia lui G. Călinescu, anume că „basmele sunt bune, anonime sau rele” (Estetica basmului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p.5) este valabilă şi astăzi, după mai bine de un secol de studii sistematice, cu specificarea că nu există metodă eficace de a stabili dacă un basm e „bun” sau nu, cu excepţia liberului artibitru al cercetătorului.

Mai trebuie spus că basmul, indiferent de zona de unde provine, dacă are autor cunoscut sau nu, trebuie privit exclusiv ca o creaţie literară, esenţa narativă a basmului regăsindu-se în proză. Tratat aşadar ca o poveste, o snoavă, o legendă sau chiar ca o nuvelă extinsă, basmul îşi datorează complexitatea componistică straturilor istorice în care s-a constituit, oferind, sub aspect literar, o împletire firească a realului cu fatasticul, având un flux narativ consecvent, fără elemene imprevizibile care să-i afecteze finalul.

În acest context trebuie privite şi basmele moderne, „de autor”, compuse în stil tradiţional şi adresate unui public evoluat. Or, cum de la Mihai Eminescu şi Petre Ispirescu încoace basmele sunt predominant „de autor”, aproape că nu mai este posibilă o analiză a genului în afara acestor termeni teoretici. Un astfel de autor, „modern” în esenţa concepţiilor sale estetice, exersat în zona literară în special pe latura comunicaţională, în calitate de scenarist şi regizor de filme documentare pe teme de educaţie moral-civică, dar şi ca prozator de ficţiune, este Petre Crăciun, prezent în spaţiul public în triplă calitate, de autor, editor şi manager cultural.

Cea mai recentă apariţie publicistică a sa, intitulată chiar „Basme” (Editura Zorio, 2013, 136 p. cu ilustraţii de Anca Smărăndache) cuprinde un număr de 14 texte cu conţinut epic divers, subsumate însă riguros genului tradiţional al basmului.

Paradoxal, autorul nu procedează ca un folclorist, nu preia şi nu prelucrează motive „clasice” ale basmului, ci foloseşte doar „haina” genului pentru a comunica observaţi fundamentale despre viaţă, ce transcend dincolo de orizontul spiritual al copilăriei. De altfel, total opus opiniei generale, implementată adânc de mediul şcolar, basmul şi, prin extensie, întreaga literatură pentru copii nu se mai adresează de mult exclusiv publicului dedicat, ci este o literatură pentru adulţi, menită să meargă la sufletul copilului ce sălăşuieşte în fiecare fiinţă umană.

Observaţia nu este valabilă doar în cazul creaţiilor promovate de Petre Crăciun, ci vizează chiar sensul acestui gen de literatură, aflată astăzi, se pare, într-un impas datorat unei inadecvări evidente. Nu scriind „la mintea copiilor”, ajungem la sufletul lor, ci făcând apel la toate beneficiile intertextualităţii, topind în esenţa narativă toate experienţele fatasticului modern, putem avea o literatură pentru copii care să placă în primul rând adulţilor, să-i convingă de faptul că merită comunicată celor mici.

Revenind la „Basmele” lui Petre Crăciun (titlul este oarecum generic, creaţiile sale fiind, după caz, legende, snoave sau poveşti, termenul de basm fiind mai degrabă cumulativ şi categorial) constatăm uşurinţa cu care autorul se exprimă în limbajul simplu, colocvial, însuşire ce trimite, evident, spre oralitatea basmului, apoi varietatea subiectelor, cu respectarea riguroasă a motivelor tradiţionale şi, plăcut surprinzător, fondul etic profund al fiecărei creaţii în parte.

Profesor la bază, trecut cu arme şi bagaje în zona comunicării media, Petre Crăciun rămâne, în esenţa substanţei sale scritoriceşti, un moralist, un atent observator al derapajelor de la etica tradiţională. Semnificativă în acest sens rămâne compoziţia „Floarea înţelepciunii şi Iarba puterii” (în fapt, piesa de bază a întregii colecţii), în care eroul, beneficiind de „Floarea înţelepciunii”, magica floare de drăgaică, în viziunea autorului, biruie pe fratele său, cel otrăvit la suflet de „Iarba puterii”, însoţită de rele precum linguşirea şi orbirea de sine. Tot o poveste cu substrat moral este şi „Ţara Adevărului şi împăratul Minciună”, în care eroul, Victoraş, (constatăm chiar o predilecţie pentru nume comune atribuite personajelor de basm) hotărât să alunge Minciuna din ţară, află, după încercări supranaturale, că tocmai împăratul este cel care răspândeşte în ţară acest greu păcat şi că leacul este să-l facă să răspundă la trei întrebări, din care să rezulte că preferă Adevărul. În final, eroul învinge prin înţelepciune pe împăratul sperjur : „Luminăţia Ta, dacă toţi supuşi mint, înseamnă că cel mai minţit om din toată ţara este însuşi împăratul. Oare nu ai prefera să ţi se spună adevărul ?”. Ca o recompensă, Victoraş este ales el însuşi împărat şi aduce în ţară, odată cu Adevărul, bogăţia şi prosperitatea.

Din categoria snoavelor face parte şi „Fata ce urâtă şi omul nătâng”, o exemplificare narativă într-o variantă nouă a proverbului „S-au potrivit ca sacul cu petecul” sau „Împărăţia femeilor leneşe” în care lenea este vindecată radical, „cu biciul”, după învăţătura unui flăcău isteţ „călător în ţările megieşe”. Concluzia acestei întâmplări cuprinde şi o doză de umor, bine temperat : „Cei care s-au nimerit la nunta fetei împăratului cu flăcăul cel isteţ, povestesc că împărăteasa, bat-o vina!, dădea slugile la o parte ca să facă ea înseşi muncile cele mai grele. Se vede treaba că îi folosise călătoria prin ţările megieşe[…]”.

Culegerea cuprinde şi câteva legende , între care „Ţara unde oamenii nu visau niciodată”, o parabolă în stil tradiţional a nevoii de evadare prin vis şi imaginaţie. Ajutat de Zâna Viselor, un flăcău isteţ cuprinde ţara oamenilor fără vise într-o vrajă, timp în care, ajutat de mai multe păsări fermecate, mută munţii mai la vale, „spre capătul lumii”, lăsând totuşi un colţ mai înalt, „ca să nu lipsească cu desăvârşire”şi munţii, pentru a face oamenilor loc de visare . Şi astfel, văzând că dispare „zidul de piatră” , oamenii ajung să se simtă cu adevărat liberi, pentru că nici gândul, nici privirea nu le mai erau stăvilite de vremelnicel obstacole.

Ca o concluzie, basmul modern îşi dovedeşte, prin creaţiile lui Petre Crăciun, proprietatea sa specifică şi anume transferabilitatea, în sensul că poate trece o temă sau un motiv, dintr-o structură în alta, fără modificări substanţiale şi, mai ales, fără a încălca principiul de bază al logicii formale a compoziţiei.

Marian Nencescu