Cu Andersen în Regatul Poveștilor (fragment) – Mai mulți copii încep să vorbească (peste noapte) limba daneză )

          Petruț se trezi după o noapte de somn odihnitor, ca la sânul lui Avram. Citise povești până târziu și simțea că ar fi vrut să mai stea o clipă, cel puţin atât, printre personajele minunate, care îl purtaseră printre stele vorbitoare, animale cu puteri miraculoase, prințese frumoase  și prinți curajoși care se luptă cu zmeii și balaurii. Auzi cântecul păsărelelor și realiză că era ora la care trebuia să coboare din pat.

Ca de obicei, mâța, numită de părinții săi Avrămuța, i se lipi de picioare, făcându-se covrig și împiedicându-l să își încalțe papucii de casă. Supărat, Petruț îi spuse pisicii:

– Hvad laver du her?[1]

Mâța se uită mirată la Petruț, părând a spune: Omule, ce vrei să zici? Tu nu pricepi că vorbești într-o limbă străină?

Băiatul o privi mirat și o împinse cu piciorul. Ce avea și mâța asta? Nu pricepea că îl deranja? Și de ce îl privea cu aerul că nu înțelege nimic din ceea ce spune?

Pisica plecă supărată din cameră, convinsă că era victima zilei. ”Miau, ce ți-e și cu copiii din ziua de astăzi! Nu mai au pic de respect pentru noi, niște ființe atât de fragile…”, părea să spună pisica. După ce o privi cum sare pe geam, băiatul merse la baie, spălându-se pe dinți. Se uită în oglindă și avu o mică tresărire. Pentru o clipă i se păru că vede un alt chip decât cel cu care se obișnuise. Închise ochii pentru o secundă și, când îi deschise, realiză că i se păruse. Fusese ceva atât de neașteptat, încât nu reținu aproape nimic din fizionomia acelui chip. Își propuse să nu mai stea atât de târziu…

Încremenise cu periuța în mână când mama sa, Ioana, veni în baie, sărutându-l pe frunte:

– Bună dimineața, scumpul meu, te-ai trezit de mult?

Petruț ascultă cuvintele mamei și i se păru că nu înțelege mare lucru. Pricepu că trebuie să fie un salut de bună dimineața și răspunse la rândul său:

• God morgen[2], spuse băiatul.
• Ce ai spus? întrebă Ioana, nelămurită.
• God morgen, repetă Petruț, mirat că nu este înțeles.

Ioana dădu din cap, puțin uimită, apoi încercă să treacă peste impasul de moment:

– Bună dimineața. Trebuie să te grăbești, altfel vei întârzia la școală. Ai înțeles?

– Ja, det forstår jeg godt[3], răspunse băiatul și se grăbi să își îmbrace hainele care îl așteptau pe spătarul unui scaun.

Mama lui Petruț merse în bucătărie, unde aștepta Sergiu, tatăl băiatului, cel care îl ducea în fiecare dimineață la școală cu mașina. Acesta își bea liniștit cafeaua, așteptând ca Petruț să își termine micul dejun.

• Ce face băiatul? Mai are mult? întrebă bărbatul.
• Păi… nu știu ce să spun, zise Ioana. Nu prea este în regulă cu băiatul.

– Ce vrei să spui? A făcut febră? Am zis eu că nu trebuie să joace fotbal cu băieții… El este mai fragil…

– Nu despre asta este vorba, zise femeia, moment în care băiatul intră în bucătărie.

– Bună dimineața, spuse Sergiu. Ai dormit bine, Petruț?

– God morgen, spuse băiatul. Ja, meget godt[4].

– Te joci cu noi? întrebă Sergiu. Asta în ce limbă este?

Petruț îl privi surprins. Se uita când la mama sa, când la Sergiu. Nu pricepea de ce părinții săi nu mai înțelegeau, dintr-o dată, ce le spunea. Tăcu pentru a nu mai crea și alte suspiciuni, dar prin minte îi colindau tot felul de întrebări. Din păcate nu avea niciun răspuns.

Ca de obicei, Sergiu îl duse pe copil la școală și îl lăsă în fața cladirii.

– Totul este bine? întrebă bărbatul, nelămurit de ceea ce se petrecea cu fiul său.

– Ja, det er nok god[5], răspunse Petreț, grăbindu-se să intre în școală.

– Să ai grijă de tine, spuse Sergiu, uitându-se lung după fiul său.

*

Petruț era foarte derutat. Îi cunoștea pe toți colegii, îi știa pe nume, își amintea care îi era locul în bancă, dar nu reușea să se înțeleagă cu ceilalți. Merse în banca sa de la geam, își scoase caietele și manualele, totul în cea mai mare tăcere.

– Ai învățat la matematică? îl întrebă Matei, colegul lui de bancă. Eu nu prea am reușit.

– Ikke nok[6], zise Petruț cu sfială.

– Ce-ai spus? se uită surprins Matei.

– Ikke nok, repetă Petruț, revoltat că celălalt nu înțelegea nimic.

Matei rămase cu gura căscată, revenindu-și cu mare greutate.

– Mamă, este un joc nou? Ce tare, să-mi spui și mie care este regulamentul. Mi-l spui, da?

– Ja, det vil jeg godt[7], răspunse Petruț, jenat de situația creată, dar și deranjat de faptul că nu prea înțelegea ce îi spunea colegul său.

Până să înceapă orele, Matei merse prin clasă, spunându-le tuturor că Petruț știa un joc nou și că avea să îl învețe și pe el. Din acea clipă, toți îl priviră cu respect pe cel care știa un nou joc și care, în demnitatea lui, era foarte tăcut. Firesc, toți ar fi făcut la fel dacă ar fi avut un asemenea… as în mânecă.

Ora de matematică trecu fără surprize pentru cei doi, la fel și geografia. În schimb, la limba engleză, profesoara îl ridică în picioare pe Petruț, dorind să știe dacă și-a făcut tema.

–  Kun lidt[8],  răspunse elevul.

–  Kun lidt? întrebă profesoara. Asta este varianta proprie de engleză?

Cu toate stăruințele doamnei, Petruț nu mai spuse nimic, iar Matei o lămuri pe profesoară că este mai bine să îl lase în pace pentru că nu putea vorbi din cauza… noului joc. Femeia ridică din umeri și îi promise că avea să își ia revanșa ora viitoare. Poate chiar trebuia să îi cheme părinții la școală…

După ultima ora de curs, Sergiu veni, cum făcea în fiecare zi, să îl ia de la școală.

– Ei, amice, cum te-ai descurcat cu noua ta limbă? întrebă tatăl.

– Det var meget svært[9], zise Petruț, iar Sergiu se făcu că pricepe.

– Nu vrei să ne oprim într-un parc? Am o minge de fotbal, poate îți face bine.

Petruț dădu din cap, afirmativ, deși nu înțelesese decât cuvântul ”fotbal”.

Peste câteva minute, autoturismul lui Sergiu opri la intrarea în Parcul Central, acolo unde fusese de multe ori cu Petruț. Îi aruncă mingea, iar acesta o prinse fără probleme.

– Jucăm un tenis cu piciorul sau îmi tragi la poartă? întrebă Sergiu, dar nu primi niciun răspuns.

În clipa aceea sună telefonul. Era Ioana.

– Suntem în parc, zise bărbatul. Este la fel, nu știu ce să fac. Crede-mă, sunt cu adevărat disperat. Trebuie să mergem la un medic. Stai liniștită, nu se sperie pentru că nu înțelege nimic din ceea ce spun.

Sergiu reveni lângă fiul său, făcându-i semn că îi poate trage la poartă. Petruț înțelese fără probleme din gesturi și începu să lovească în minge. După câteva goluri, se plictisi și îi făcu semn tatălui său că vrea să stea pe o bancă.

-Bine, zise acesta. Uite, stai aici pe bancă și eu merg să îți iau o înghețată. De fructe, cum îți place ție. E bine?

Pentru a fi sigur că este înțeles, bărbatul începu să facă semne cu limba, ca și cum ar fi savurat o înghețată. Dacă l-ar fi văzut cineva în clipele acelea, nu ar fi dat prea mulți bani pe sănătatea lui.

– Ja, zise Petruț, plictisit.

Nu înțelegea ce se petrece cu el. Cum era posibil să se trezească vorbind o limbă pe care nu o mai știa nimeni? De ce tocmai el și de ce atunci? Oare ce limbă vorbea? Semăna puțin cu germana, dar era diferită… Ce avea de făcut? Dacă îl fermecase vreo vrăjitoare din cartea pe care o citise în seara trecută?

Fără să observe, se așeză pe bancă o femeie tânără, cu un cărucior în care se găsea un copil de un an și câteva luni. Un băiețel blond, cu cârlionți, foarte zâmbitor. Cum îl văzu pe Petruț începu să zâmbească și îl întrebă:

– Hej, jeg hedder Robert[10].

Uluitor… Petruț înțelegea toate cuvintele. Înțelegea ce vorbea un copil atât de mic și nu pricepea o iotă din ce spuneau părinții, colegii, profesorii… Oare ce era nebunia asta?

– Hej, jeg hedder Petruț.

Copilul întinse mâna pentru a i-o atinge pe cea a noului său prieten. Băiatul mai mare îi prinse de mână, foarte emoționat.

– Hvilket sprog du taler[11]? întrebă Petruț.

– Mit sproget[12], răspunse copilul foarte mândru, timp în care mama acestuia se uita uluită la dialogul dintre cei doi.

– Aha, zise Petruț, mirat de ciudata întâmplare.

Sergiu apăruse și el cu înghețata în mână și urmărea fără cuvinte schimbul de replici.

– Han er min far[13], zise Petruț, făcându-i cunoștință lui Robert cu tatăl său.

– Hej, jeg hedder Robert, spuse copilul din cărucior, spre surpriza celor doi părinți.

Bărbatul îi întinse mâna.

– Salut, eu sunt Sergiu.

– Iar eu sunt Mălina, sunt mama lui Robert și vreau să îmi spuneți și mie ce se întâmplă aici? Ce limbă vorbesc copiii ăștia?

– Și eu aș vrea să știu, zise Sergiu. Din păcate, nu vă pot fi de niciun folos.

– Dar Petruț nu este fiul dumneavostră? întrebă femeia neîncrezătoare.

– Ba da, este fiul meu, dar tot nu vă pot ajuta.

– Fiul dumneavostră vorbește o limbă pe care nu o înțelegeți?

– Exact, zise Sergiu, rușinat. Acesta este adevărul cel mai pur.

– Nu râdeți de mine? zise femeia.

– Credeți că îmi arde de râs?

– Și de când aveți problema asta? Sper că nu de la naștere…

– Nicidecum. De astăzi de dimineață. S-a trezit așa și nu dă niciun semn că ar vrea să revină la normal.

– Ciudat, extrem de ciudat. Dar de unde până unde vorbește Robert al meu o limbă atât de ciudată? Și de fapt, dacă stau bine să mă gândesc, de când VORBEȘTE copilul meu?! Dumneavoastră știți că astea sunt primele lui cuvinte?

– Mai bine îl întrebăm pe el, sugeră Sergiu.

– Bine, dar el până acum nu spunea decât… mama. Dar să încercăm. Robert, ce limbă vorbești tu?

Copilul din cărucior se uită ciudat la mama sa și răspunse:

– Jeg forstår ikke[14].

– Robert, ce ai spus?

– Jeg forstår ikke, repetă copilul, mirat că mama sa nu înțelege.

– Vedeți, zise Sergiu, așa pățesc și eu de dimineață cu Petruț.

Speriată, femeia formă un număr de telefon și începu să plângă.

– Dragă, vino repede în parc. Se întâmplă ceva ciudat cu Robert. Nu a pățit nimic, dar vorbește o limbă foarte ciudată. Da, vorbește… Nu exagerez cu nimic… Și culmea este că se înțelege de minune cu un băiat mai mare, care a început să vorbească aceeași limbă de dimineață. Subit, ca și Robert!

– Doamnă, nu vă îngrijorați, copilul dumnevoastră mai are timp să învețe limba română, nu are decât un an și câteva luni. Mai gravă este situația noastră, zise Sergiu. Fiul meu a știut limba română și a uitat-o fără nici un sens.

– Aveți dreptate, spuse femeia, luându-și fiul în brațe, ca pentru a-l apăra de un posibil pericol. Dumnezeule, dacă acest copil nu va vorbi limba română?

Sergiu surâse palid, semn că nu avea nicio putere. Îl luă pe Petruț de mână și plecară amândoi la mașină.

*

Ioana pusese masa în sufragerie în cea mai mare tăcere. Era derutată, îi era pur și simplu frică să vorbească ceva cu fiul său. La rândul lui, Petruț stătea la masă cufundat în gândurile sale. Trebuia să facă ceva. Începuse să creadă că se afla sub vraja vreunei povești. Nu avea decât să dea timpul înapoi și să vadă ce poveste citise seara trecută. Era singura posibilitate pe care o întrevedea.

Sergiu deschis televizorul, pentru a diminua efectul tăcerii colective. Era un jurnal de știri, iar o crainică blondă tocmai comenta o știre care făcuse vâlvă în același oraș din România.

– S-a petrecut astăzi de dimineață. O femeie a mers cu fiul său, Tudor, la librărie pentru a-i cumpăra o carte de povești. Băiatul a răsfoit câteva cărți pentru copii, apoi a început, dintr-o dată, să vorbească cu mama sa într-o limbă străină.

Ioana tresări violent când auzi care era subiectul știrii. Lăsă farfuriile pe masă și se așeză mai aproape de televizor, uitându-se contrariată la soțul său. Era palidă ca o foaie de hârtie nescrisă.

– Cu toate stăruințele femeii, continuă crainica, aceasta nu s-a mai putut înțelege cu fiul său în limba română. O echipă a postului nostru s-a deplasat de urgență la librărie, și a stat de vorbă cu copilul. Vă rugăm să urmăriți acest neobișnuit dialog.

– Bună ziua, Tudor, numele meu este Maria și sunt reporter TV. Tu ce faci aici?

–  Jeg forstår ikke, spuse copilul. Jeg ønsker ikke at tale med dig[15].

– Jeg forstår[16], sări Petruț. Jeg forstår det, jeg forstår det, repetă el de câteva ori, uitându-se spre ambii părinți, total depășiți de situație.

–Cam așa s-a derulat încercarea noastră de dialog, reveni crainica. Stăm acum de vorbă cu profesorul Dan Stănescu, de la Universitatea București. Domnule profesor, predați limbi germanice la universitate. Ce limbă vorbește acest copil?

– Este vorba despre limba daneză, stimată doamnă.

– Limba daneză? Sunteți sigur?

– Nu este nicio îndoială.

– Bine, dar copilul nu cunoaște această limbă, nu a urmat nici măcar un curs. De unde să știe el, așa peste noapte, limba daneză?

– Doamnă, eu nu sunt decât un simplu profesor de limbi străine. Aceste întâmplări paradoxale mă depășesc pur și simplu.

– Cunoașteți vreun alt caz de acest fel?

– Eu nu am un asemenea inventar, dar nu am auzit niciodată de o astfel de posibilitate. Limba daneză este destul de dificilă, nici nu poate fi vorba de o învățare peste noapte.

– Vă mulțumesc pentru observații, domnule profesor, iar noi vă vom ține la curent cu evoluția acestui caz total neobișnuit. Iar acum vom trece la un nou subiect… Nu, se pare că regia ne face legătura cu Denisa, mama unui copil de un an și patru luni, Robert, care s-a trezit, la rândul său, vorbind în aceeași limbă.

Sergiu se uită uluit către soția sa.

– Este mama copilului cu care Petruț a vorbit astăzi în parc. Nu pot să cred. Oare ce se întâmplă?

Între timp, regia făcuse legătura crainicei cu mama copilului.

– Bună ziua, spuse crainica. Ne-ați sunat pentru că aveți un caz similar, din câte am înțeles. Puteți să ne spuneți despre ce este vorba?

– Astăzi eram cu fiul meu, Robert, în parcul central. Ne-am așezat pe o bancă, unde mai era un copil, mai mare, care îl aștepta pe tatăl său. Dintr-o dată, fiul meu, care nu spunea decât mama, a început să vorbească în această limbă cu Petruț… Așa am înțeles că îl cheamă pe celălalt copil, iar acesta îi răspundea în aceeași limbă.

– Vorbea și el în daneză? întrebă uluită crainica. Sunteți sigură?

–  Absolut. Surpinzător este că se înțelegeau foarte bine, au dat și mâna. Iar asta la un copil care până acum nu a vorbit în nicio limbă.

– Incredibil, spuse prezentatoarea. Pur și simplu nu mai am cuvinte. Și ce s-a întâmplat mai departe?

– A venit tatăl băiatului, un domn pe care îl cheamă Sergiu…

– Du er i fjernsyn[17], zise Petruț, care înțelegea câte ceva din dialogul televizat.

Sergiu nu răspunse, marcat de cele petrecute.

– Iar acest domn mi-a dezvăluit că fiul său a început să vorbească acesta limbă, subit, în această dimineață. Așa, dintr-o dată. Vă puteți imagina?

– Sincer, nu-mi pot imagina cum sunt posibile toate aceste întâmplări, zise prezentatoarea. Se pare că deja avem trei cazuri… Și nu știm unde vom ajunge. Dacă mai sunt și alte cazuri în țară, vă rugăm să ni le semnalați.

Reportajul se terminase cu câteva imagini care arătau cum băiatul de la librărie intra în blocul unde locuia, împreună cu mama sa. Petruț tresări când văzu intrarea în bloc, pe care o cunoștea foarte bine. Acolo stătea Matei, colegul lui de bancă, pe care îl condusese de mai multe ori acasă.

Masa de seară se termină în aceeași tăcere, întreruptă de reportajul TV, care îi pusese într-o încurcătură și mai mare pe părinții săi. Ioana îl conduse pe Petruț în camera sa, îl îmbrăcă în pijamale și îl lăsă cu o carte în mâini. Aceeași carte de povești din care citise cu o seară înainte. Apoi reveni în bucătărie, unde o aștepta Sergiu.

– Ce face? întrebă acesta.

– Citește din cartea de povești a lui Andersen pe care i-am cumpărat-o noi de Anul Nou.

– Ești sigură că citește? se miră bărbatul.

– Da, de ce mă întrebi.

– Pentru că este o carte în limba română, ori el nu mai vorbește această limbă. Nu-ți dai seama?

– Nu m-am gândit până acum, dar ai dreptate. Cum este posibil? Off, ce ne facem, Sergiu? Cum scăpăm de toată problema asta?

În acel moment sună telefonul mobil al bărbatului.

– Eu sunt, spuse acesta. De unde sunteți? De la televiziune? Și ce doriți de la mine? Da, este adevărat că am un băiat care a început să vorbească într-o limbă străină, probabil daneza, dar nu vreau să stau de vorbă despre asta cu dumneavoastră. De ce? Pur și simplu vreau să ne păstrăm intimitatea. Vă mulțumesc și vă rog să nu mai sunați.

Ioana era stupefiată.

– Au sunat de la televiziune?

– Da, probabil că au numărul de la mama lui Robert, pentru că am făcut schimb de telefoane, pentru orice eventualitate. Totuși, ce este de făcut?

– Sergiu, să mergem la culcare, poate mâine vom avea minte mai limpede. S-au întâmplat prea multe într-o singură zi ca să mai putem judeca normal.

Bărbatul înclină din cap aprobator și își urmă soția.

*

Petruț rămase singur în camera lui și se îndreptă asupra cărții de basme a lui Hans Christian Andersen, din care citise și cu o seară înainte. Își amintea că citise Crăiasa Zăpezii și Degețica. Dorise să citească și Povestea unui gât de sticlă, care îl atrăsese prin titlu, dar îl apucase somnul. Nu era nimic în aceste două povești care să determine o anume vrajă. Oare ce se întâmplase. Deodată simți că ceva nu era în regulă. Citea din cartea de povești fără nici un efort. Ori cartea era în limba română, pe care el nu o mai înțelegea decât… din amintiri. Cum era posibil să înțeleagă o carte și să nu priceapă ce discutau oamenii? Doamne, cum se alesese cu problema asta? Oare ce avea de făcut? Cu siguranță a doua zi aveau să îl ducă din nou la școală și nu știa pe unde avea să scoată cămașa. Cel mai bine era să rămână acasă până aveau să se mai liniștească lucrurile. Și poate… Da, aceasta putea fi o idee bună… Poate nu era rău să îl caute pe băiatul de la librărie și să stea de vorbă cu el. În fond, era singurul care îi putea dezvălui ce se întâmplase cu el. Dacă puneau cap la cap cele două întâmplări, poate aveau să ajungă la un rezultat.

Mulțumit de deciziile luate, mai citi câteva pagini și stinse lumina. Adormi imediat.

*

În cealaltă cameră, părinții lui ajunseseră la aceeași idee.

– Mâine trebuie să rămână acasă, spuse Ioana. Îți dai seama în ce situație trebuie să fi fost săracul astăzi? Nu știu ce a fost cu noi… Trebuia să îl lăsăm acasă de la început.

– Ai dreptate, zise Sergiu. Dar acum, gata, am decis. Mâine nu merge la școală și te învoiești și tu pentru a sta cu el. Crezi că poți?

– Nu cred că voi avea mari probleme. Voi pleca vreo oră pentru cumpărături.

Sergiu dădu din cap că nu era nicio problemă și stinse lumina. Adormi târziu, gândindu-se la ce putea face. Pur și simplu era depășit de situație.

Notă: volumul a obținut Premiul USR în anul 2016, la secțiunea Carte pentru copii și tineret

[1] Ce faci aici? (în daneză)

[2] Bună dimineața

[3] Da, am înțeles

[4] Da, foarte bine

[5] E destul de bine

[6] Nu prea

[7] Da, ți-l spun

[8] Numai puțin

[9] A fost foarte greu

[10] Salut, eu sunt Robert

[11] Ce limbă vorbești?

[12] Limba mea

[13] El este tatăl meu

[14] Nu înțeleg

[15] Nu vreau să vorbesc cu voi

[16] Eu înțeleg

[17] Ești la televizor