Împăratul Jucăriilor Vesele

Demult, era o țară nemaiîntâlnită, cu oameni frumoși și buni, muncitori și din cale afară de grijulii cu copiii lor, pe care îi iubeau mai ceva ca pe lumina ochilor. Pentru că, ce să vedeți? Nicăieri în altă parte a pământului copiii nu primeau mai multe jucării de la părinții lor. Iubirea părinților și toate jucăriile dăruite făceau ca zilele celor mici să ardă de căldura unei copilării cu adevărat fericite. Pentru toate acestea, acelei țări i se spunea Țara Jucăriilor Vesele. Dragii mei, trebuie să aflați că și acele jucării erau fericite pentru că se puteau bucura de prietenia acelor copii răsfățați de soartă.
Iar craiului i se spunea, cred că ați ghicit deja, Împăratul Jucăriilor Vesele.
Tare mândru era Măria Sa de acel titlu, pe care îl punea înaintea tuturor celor nobiliare, primite din tată în fiu…
Cât era ziua de mare, împăratul, care nu avusese fericirea de a avea un copil al său, mergea prin împărăție și se minuna cât de frumoase erau acele jucării și câtă fericire se putea vedea pe chipurile minunaților copii din țara pe care o păstorea de ani de zile. Aproape că nu era casă în care să nu fi intrat și copil pe care să nu îl cunoască așa… ca între ștrengari…
Iar Măria Sa nu mergea cu mâna goală, că deh, nu se cuvenea ca o față crăiască să meargă nepregătită, ci ducea cu sine un ditamai sacul de jucării, încât ai fi zis că este chiar Moș Crăciun în Noaptea de Ajun.
Pretutindeni erau numai voie bună și sărbătoare cât era ziulica de mare. Copiii fremătau de fericire, așteptând noi și noi jucării cu care să se joace și să se laude în fața celorlalți copii. Iar jucăriile nu mai aveau răbdare să se facă ziuă pentru a reintra în jocurile pline de imaginație ale celor care le erau stăpâni, dar și prieteni.
Țara întreagă era un cântec și un joc de voie bună. Câmpurile tresăltau de cântecele voioase, copacii se unduiau și ei după melodiile copilăriei, iar păsările se opreau din zborul lor pentru a vedea ce alte jucării apăruseră în casele copiilor. Ce să vă mai spun, unele erau chiar invidioase că nu sunt și ele jucării, dintre cele cu aripi, se înțelege…
Țara se bucura de pace și de bogație, iar împăratul alta nu făcea decât să meargă pe la casele copiilor, pentru a le duce noi și noi jucării. Era atât de bucuros de menirea sa, încât uitase de marea suferință a vieții sale, aceea de a nu putea avea un copil, pe care să îl iubească cel mai tare și căruia să îi aducă cele mai frumoase jucării. Împărăteasa se bucura și ea pentru tihna pe care o căpătase împăratul, îngrijindu-se să nu-i lipsească din cămară jucăriile pe care urma să le dăruiască a doua zi.
Nimic nu părea să tulbure această liniștită rânduială.
Numai că, într-o noapte, împăratul avu un vis ciudat. Se făcea că mergea pe un drum necunoscut, pentru a ajunge la stâna unor ciobani care nu coborau decât rareori printre oameni. Baciul ciobanilor, Stancu, avea un copil, pe Răducu, crescut în asprimea muntelui, a vântului și a zăpezilor celor grele. Acel copil nu se bucurase niciodată de jucăriile sale și nici nu știa ce înseamnă a se juca. Împăratul auzise de existența băiatului de la un negustor și de atunci nu mai avea liniște. Iată de ce, în visul său, Măria Sa ajunsese la stână, fiind primit cu o răceală care îl miră.
– Măria Ta, zise ciobanul, mulțumim pentru jucării, dar fecioru-meu nu are nevoie de ele. Aici, la stână, altele sunt lucrurile de trebuință! Răducu trebuie să învețe să mulgă oile, să facă brânza, să se apere de lup și chiar de urs. Ce să facă el cu aceste jucării împărătești? La ce îi folosesc ele? Poate numai să-l smintească de la menirea lui…
Împăratul era uluit de cele auzite și tare nu-i venea la socoteală de ce Răducu, un băiat de vreo șapte anișori, nu spunea nimic, acceptând acea judecată aspră și nedreaptă.
– Răducu, zise împăratul, tu îi dai crezare tatălui tău? Uite, eu ți-am adus un sac de jucării de la împărăție. Nu vrei să le vezi și să te joci cu ele?
– Măria Ta, zise copilul, tare mult mi-ar plăcea, dar nu pot trece peste hotărârea părintelui meu. Ce zice el, aceea este drept și pentru mine!
– Bine, dar jucăriile nu-ți pot face rău! Stancule, lasă copilul să primească jucăriile. Vrei să te judece mai târziu?
– Măria Ta, zise baciul, la noi copiii nu-și judecă niciodată părinții. Fă bine și du-le acasă. Iar în drum poate te oprești să vezi cum stau treburile prin Pădurea Jucăriilor Triste…
Împăratul dori să întrebe ce era cu acea pădure ciudată, dar visul se sfârși chiar atunci. A doua zi, Măria Sa se sfătui cu împărăteasa ce putea fi cu acea pădure, dar nici muierea nu știa mai multe.
Zilele treceau, iar împăratul nu-și putea abate gândul de la cele spuse, în vis, de baciul Stancu. Oare existau pe această lume jucării triste? Și nu oriunde, ci chiar la el în împărăție? Îi întrebă Măria Sa pe cei mai luminați oameni din țară, dar nimeni nu știa cum puteau fi jucăriile triste și de ce s-ar fi dus ele într-o pădure ciudată.
Când nu mai nădăjduia să afle secretul care îl preocupa, iată că împăratul merse acasă la Bogdan, fiul croitorului său, un copil de vreo cinci ani, pentru a-i duce câteva jucării. Tare mult se bucură copilul când văzu darurile Măriei Sale și începu să sară dintr-un picior într-altul, cum fac prichindeii când sunt mai bucuroși.
– Vai, ce bine, am jucării noi… Nici nu știți cât de mult mă bucur…
Împăratul era fericit văzând câtă bucurie îi adusese lui Bogdan, dar nu-și putea ascunde tristețea care nu-i dădea pace de la o vreme.
– Măria Ta, zise copilul, dar ești cam supărat. Îți pot fi de vreun folos?
– Nu prea cred să mă poți ajuta tocmai tu, un copil, spuse craiul.
– Eu zic să mă încerci, râse copilul, poate tocmai eu am să-ți fiu de vreun ajutor.
Văzând așa, împăratul îi povesti copilului despre ciudatul vis pe care îl avusese și despre jucăriile triste.
– Numai atâta vrei să știi? râse Bogdan. Asta este floare la ureche pentru mine…
– Dacă îmi spui de ce pot fi jucăriile triste, zise craiul, am să te iau la curte și vei avea cele mai frumoase jucării din împărăție.
– Măria Ta, spuse simplu Bogdan, jucăriile devin triste atunci când nu mai sunt folosite de către noi, copiii…
– Cum vine asta? se minună împăratul.
– Of, greu mai este cu oamenii mari! zise copilul. Domniile Voastre nu ați băgat de seamă că noi, copiii, ne bucurăm o vreme de jucării, după care ne plictisim și le azvârlim cât colo? Iar ele, care au fost vesele cât ne-am jucat cu ele, devin dintr-o dată triste și abătute ca vai de ele… Se simt părăsite și nefolositoare… Nu știți ce este în sufletul lor atunci…
– Dar tu de unde știi toate aceste lucruri despre Jucăriile Triste? se minună Mircea, tatăl său, căruia nu-i venea a crede că Bogdănel îl uluia pe împărat cu secretele sale.
– Pentru că mie mi-a povestit toate aceste lucruri Zâna Jucăriilor.
– Există o Zână a Jucăriilor? se miră și mai tare Măria Sa. Am ajuns la vârsta mea și nu am știut de o astfel de zână?
– Există, Măria Ta! Este cea care îi inspiră pe toți cei care fabrică jucării. Ea le șoptește în timpul nopții cum să arate jucăriile pentru a fi pe placul nostru. Este cea care știe toate secretele despre jucării. Într-o noapte, zâna a venit la mine în cameră și mi-a spus că este supărată pe noi, copiii din toată lumea, pentru că părăsim jucăriile, iar acestea se retrag, săracele, în Pădurea Jucăriilor Triste, unde așteaptă să le vină sfârșitul…
– Este pădurea despre care vorbea și ciobanul, se minună împăratul. Vai, cât de triste trebuie să fie jucăriile care ajung acolo… Cum de nu m-am gândit niciodată la asta?
– Zâna mi-a spus că jucăriile au suflet, au viață. Nu sunt niște simple bucăți de lemn care pot fi aruncate, zise copilul cu o maturitate care îl dezarmă pe împărat.
După mai multe clipe de chibzuială, Măria Sa hotărî:
– Mircea, tu împreună cu fiul tău vă mutați la curtea împărătească. După câte se vede, eu și cu Bogdănel trebuie să descoperim Pădurea Jucăriilor Triste și să le dăm și lor o șansă. Nu este drept să ajungă la gunoi, după ce au adus atâta bucurie copiilor din împărăție. Eu, Împăratul Jucăriilor Vesele, voi face dreptate, așa să știți!
Tare mult se bucură croitorul văzând câtă trecere are fiul său, o mogâldeață de om, pe lângă măritul crai.
Din acea zi, Bogdănel se mută cu croitorul la curtea împărătească, spre bucuria împărătesei, care vedea cum începea a miji lumina la capătul acelor gânduri întunecate ale Măriei Sale.
Iar împăratul se pregătea pentru o călătorie în Pădurea Jucăriilor Triste. Numai că, bietul om, nu știa în ruptul capului unde putea găsi acea pădure. Nici Bogdănel nu știa, dar cum mintea i se învârtea repede, ca o morișcă în bătaia vântului, iată ce îi spuse împăratului:
– Măria Ta, cum niciunul dintre noi nu știe unde este pădurea căutată, eu zic să ne luăm după o Jucărie Tristă, care se îndreaptă spre locul unde se duc și celelalte surori ale sale.
Împăratul era în culmea fericirii. De când era nu văzuse un copil atât de sprinten la minte. Zis și făcut. Craiul puse ochii pe un căluț de lemn, pe care i-l dăruise în urmă cu mai bine de un an lui Tudoraș, fiul celui mai mare sfetnic al său. Cum copilul primise noi și noi jucării, căluțul stătea într-un colț de odaie, cu ochii în lacrimi. Era abandonat și nu mai avea mult până urma să plece spre pădure.
Într-una dintre seri, Bogdănel îl anunță pe împărat că se apropia momentul când căluțul urma să-și părăsească stăpânul. Vezi bine, iar apăruse Zâna Jucăriilor și îi dăduse o mână de ajutor.
Adevărat, la vreo două ore după ce Tudoraș adormi, căluțul se ridică de la locul său prăfuit și se îndreptă plin de regrete spre pătuțul în care dormea copilul. Se ridică pe picioarele din spate și îl sărută pe frunte pe fostul său stăpân.
– Stăpâne, nici nu știi cât de mult te iubesc… Dar tu nu mai ai nevoie de mine, pentru că ai primit jucării noi, poate mai frumoase… Eu voi pleca în Pădurea Jucăriilor Triste. Nu voi fi singur, pentru că acolo am să mă întâlnesc și cu alți prieteni de care te-ai plictisit. La revedere, stăpâne, să nu suferi pentru mine…
Căluțul de lemn își șterse o lacrimă și o apucă pe cărarea care ducea spre pădure. Era trist, cum nu fusese niciodată. Mergea domol, fără să știe că în urma sa veneau împăratul și fiul croitorului.
După vreo două ore de mers prin pădure, căluțul ajunse la o răscruce, unde se afla un izvor. Zăbovi o clipă să-și astâmpere setea și tocmai se pregătea să meargă mai departe, când iată că îi apăru în față Zâna Jucăriilor, preschimbată într-o femeie bătrână.
– Ce faci pe aceste meleaguri, căluțule? întrebă bătrâna. Nu pari să fii cal adevărat…
– Nici nu sunt, mătușico, pentru că eu sunt căluț de jucărie. Mă cheamă Murguleț și până acum am fost jucăria lui Tudoraș.
– Și de ce nu mai ești? întrebă femeia, dându-se neștiutoare.
– Pentru că eu am devenit o Jucărie Tristă, adică părăsită de stăpânul său. Sunt un căluț care nu mai are niciun rost.
– Nu mai are nicun rost? se miră bătrâna. Așa ceva nu am mai auzit până acum…
– Când suntem uitate, mergem toate în Pădurea Jucăriilor Triste, pentru a ne aștepta sfârșitul.
– Lucru de mirare aflu de la tine, căluțule! Eu, care am petrecut multă vreme pe această lume, pot spune că nu există Jucării Triste, ci numai Jucării Vesele. Când ajungi acolo, te rog să le spui tuturor acest lucru. Jucăriile au fost aduse pe lume… hm, știu eu de cine, pentru a picura bucurie în sufletele copiilor. Și acum, gata, la drum! pentru că ai o menire importantă. Ține minte: Pe această lume, nu pot exista Jucării Triste!
– Bine, dar noi?
– Voi aveți rostul vostru!
Căluțul plecă mai departe, bucuros de cele aflate de la bătrână. Abia aștepta să ajungă printre vechii săi prieteni pentru a le spune că toate jucăriile au un rost…
Mai merse ce mai merse printr-o altă pădure, tot cu împăratul și Bogdănel pe urmele sale. Obosit de atâta drum, iar se opri la o altă fântână, pentru a-și astâmpăra setea.
De data aceasta, zâna se transformă într-o femeie tânără, care ducea după ea un copil de vreo cinci, șase ani, o fetiță blonduță, cu părul cârlionțat.
– Bună ziua, mătușico, zise căluțul. Mă bucur să văd oameni prin pustietățile astea…
– Bună ziua, căluțule, dar tu ce faci prin pădure? Ești așa de frumos și de prețios… Nu-ți este teamă să umbli singur? întrebă femeia, mângâindu-l cu privirile.
Căluțul de lemn se topi de căldura cuvintelor frumoase ale femeii. De când nu-l mai lăudase nimeni?
– Ești cea mai frumoasă jucărie pe care am văzut-o până acum, spuse fetița. Cum te numești?
– Murguleț. Dar tu cum te numești?
– Irinuca mă cheamă și aș vrea tare mult să am și eu o jucărie atât de aleasă. Nu vrei să vii cu mine ca să ne jucăm?
– Dar eu trebuie să merg în Pădurea Jucăriilor Triste, spuse căluțul, pentru că acolo se strâng toate jucăriile nefolositoare. Așa, ca mine…
– Este o mare greșeală să crezi că jucăriile sunt nefolositoare, zise femeia. Te rog să mergi până la capătul drumului și să le spui tuturor surioarelor și frățiorilor tăi că nu există jucării nefolositoare! Toate sunteți utile, așa să ții minte!
Căluțul făcu o plecăciune în fața femeii și plecă mai departe, bucuros din cale afară de cele aflate. De la bătrână învățase că jucăriile nu pot fi triste, iar de la femeia cu copil, că acestea nu pot fi nefolositoare. Dintr-o dată, lumea părea altfel decât o vedea el. Parcă și copacii erau mai verzi, florile mai mirositoare, fluturii mai vioi, iar soarele mai arzător la ceasul amiezii.
Și așa plecă mai departe, bucuros că viața sa căpătase alte înțelesuri.
Mai merse ce mai merse și la o nouă răscruce se întâlni cu Teodora, o fetiță de vreo opt ani, îmbrăcată sărăcăcios. Până să apară căluțul, fetița culegea bureți și îi punea într-o traistă pe care o ducea după umăr. Când îl văzu pe căluț, se opri din cules, minunându-se de frumusețea acestuia:
– Vai, cât ești de minunat… Eu nu am avut niciodată o jucărie care să fie numai a mea. Vrei să mergi cu mine acasă? Să știi că eu mai am șapte frațiori și nici ei nu au avut jucării, pentru că părinții noștri sunt foarte sărmani și nu au bani ca să ne cumpere.
Căluțul era atât de fericit, încât îi venea să meargă de unul singur până în înaltul cerului, iar de acolo să strige ca să îl audă toate lumea:
– Sunt o Jucărie Veselă și folositoare! Ați auzit? Mă vor opt frați care nu au mai avut până acum jucării? Sunt o Jucărie Veselă, să nu spuneți că nu știți!
Căluțul își înfrână pornirea, aducându-și aminte că avea de îndeplinit o misiune: aceea de a merge în Pădurea Jucăriilor Triste și de a le spune și celorlalte că toate erau utile.
– Teodora, am să merg negreșit cu tine, dar mai înainte trebuie să ajung în Pădurea Jucăriilor Triste, pentru a salva de la nefericire și de la pieire sute și mii de jucării. Vrei să mergi cu mine? o întrebă el pe cea care, după cum cred că bănuiți deja, era Zâna Jucăriilor.
– Merg cu mare plăcere, zise fetița, dar vreau să îți spun ceva. În tot drumul tău, de acasă până aici, ai fost urmat, fără să știi, de doi prieteni buni ai mei: Împăratul Jucăriilor Vesele și Bogdănel, un băiat pe care l-a îndrăgit atât de tare Zâna Jucăriilor. Iată-i!
În acel moment, de după un copac mai gros își făcură apariția cei doi. Măria Sa îl privi cu multă căldură pe Murguleț și grăi:
– Ești cea mai minunată și mai curajoasă jucărie pe care am văzut-o vreodată. Rareori am auzit de un astfel de curaj…
Tare mult se minună Murguleț când auzi că fusese urmat în călătoria sa chiar de măritul împărat. Oare ce jucărie se mai putea lăuda cu o astfel de reușită?
Nu mai dură mult și prietenii noștri plecară cu toții spre mult amintita pădure. Trebuie să aflați, copii, că acea pădure era foarte deasă. Nici nu știai unde îi erau marginile, atât era de mare. Peste tot erau jucării de toate culorile și formele. Unele erau pentru băieți, altele pentru fete. Unele erau în stare foarte bună, altele, vai de ele, erau stâlcite de caznele la care fuseseră supuse pe vremea când aveau și ele stăpâni.
La venirea împăratului și a suitei sale, se stârni un mare vuiet în toată pădurea. Vestea acelei neobișnuite vizite se ducea din jucărie în jucărie, până la marginea pădurii.
– A venit măritul împărat…
– Și nu este singur. Îl însoțește și Murguleț. Îl știți, desigur, a fost jucăria lui Tudoraș…, spuse o păpușă îmbrăcată ca o prințesă.
– Iar sub înfățișarea acelei fetițe, tare îmi vine să cred că se ascunde chiar Zâna Jucăriilor! spuse, sigură pe ea, o bufniță de porțelan.
Într-un luminiș al pădurii era o scenă foarte mare, din lemn, acolo unde se strângeau Jucăriile Triste o dată pe an, într-o ceremonie care dorea să le reamintească de vremurile de altădată. Acum, împăratul se urcă pe scenă și începu să vorbească:
– Dragile mele, cred că multe dintre voi mă cunosc, eu sunt Împăratul Jucăriilor Vesele. Pe unele dintre voi v-am cumpărat chiar eu și v-am dăruit unor copii care nu v-au prețuit cum se cuvine. Am venit împreună cu căluțul Murguleț și cu doi copii care iubesc jucăriile. Toți vrem să vă spunem câte ceva.
– Eu vreau să vă spun că îmi pare rău pentru voi, zise Bogdănel. Nu meritați să vă abandoneze…
– Iar eu am trei lucruri să vă spun, zise căluțul. Nu există jucării triste, ci numai vesele. Toate jucăriile sunt utile și chiar dacă stăpânii v-au abandonat, sunt alți mulți copii care au nevoie de voi. Eu m-am împrietenit, venind spre pădure, cu Teodora, o fetiță care mai are acasă șapte frați. Ei nu au cumpărat jucării, pentru că părinții lor nu au avut bani. Sunt multe alte familii ca aceasta.
– Eu vă iau pe toate la mine acasă, spuse Teodora.
– Ești o fetiță cumsecade, zise o girafă, dar nu vom încăpea toate la tine acasă. Nu vezi câte suntem?
– Există multe familii care nu își permit să cumpere multe jucării, zise Bogdănel. Copiii au nevoie de voi, să nu uitați asta!
– Nu toți copiii sunt ca stăpânii voștri care v-au abandonat, zise Teodora. Nu trebuie judecați toți la fel.
În acel moment, pe scena de lemn urcă un alt băiat, nimeni altul decât Răducu, fiul baciului Stancu, cel care nu avusese nicio jucărie până atunci.
– Măria Ta, spuse el, eu am cugetat mult la ce mi-ai spus și am ajuns să îți dau dreptate: jucăriile nu pot face rău copiilor…
– Dimpotrivă, îl corectă un soldat de plumb: le fac chiar bine.
– Bine ai spus, se corectă Răducu. Iată de ce, voi lua și eu la mine acasă cât mai multe jucării. Tătuca s-a mai gândit și îți dă și dumnealui dreptate.
Un freamăt de uimire și fericire se răspândi printre jucăriile din pădure. Acum vedeau că sunt iubite, că vin de peste tot copii sau oameni mari care le arată ceea ce nu mai credeau, anume că viața lor nu se încheiase. Că mai puteau aduce bucurie în sufletele altor copii.
– Chiar și Răducu iubește jucăriile…, se miră o girafă.
– Dar eu tot nu pricep cum vom avea noi stăpâni, zise bufnița din porțelan. Nu vedeți câte suntem?
Împăratul, care cugetase mult la ceea ce spusese bufnița, le liniști pe dată:
– Dragile mele, să nu credeți că nu m-am gândit și la asta. Voi ridica, la mine în regat, Orășelul Jucăriilor Vesele.
– Ce este acel orășel? întrebă mirată girafa.
– Un loc în care vor sta toate jucăriile care nu vor găsi stăpâni. Va fi un loc minunat, unde vor veni copii din toată țara pentru a se juca cu voi. Acolo vor fi mereu voie bună, muzică, dulciuri și alte atracții pentru copii.
În acel moment, de undeva, din spatele Teodorei, apăru o femeie de o frumusețe răpitoare, nimeni alta decât Zâna Jucăriilor.
– Iar eu voi avea grijă de acel orășel împreună cu Măria Sa. Acolo va fi Casa Jucăriilor, locul unde vă veți simți mereu acasă. Eu voi fi stăpâna voastră, alături de Împăratul Jucăriilor Vesele.
Târziu de tot, când s-au potolit uralele, jucăriile s-au împărțit: unele au mers cu Teodora, în frunte cu Murguleț, altele au plecat cu Răducu, spre stâna baciului Stancu, iar cele mai multe i-au urmat pe împărat și pe Zâna Jucăriilor. Multe dintre ele și-au găsit stăpâni pe drum, dar cele care au mers până la capăt au ridicat, în puțină vreme, cel mai vesel și mai dorit orășel din lume. În scurtă vreme, a ajuns atât de renumit, încât multe jucării fugeau de acasă, de la copiii lor, pentru a locui în acel minunat loc.
Iar Măria Sa a domnit încă mulți ani în Împărăția Jucăriilor Vesele, avându-i alături pe Zână și pe Bogdănel, cel care a devenit, cu timpul, mâna dreaptă a măritului crai.
Dacă treceți prin acea împărăție, dați o fugă și prin orășelul în care jucăriile, altădată triste și inutile, au început o viață nouă, mai fericită decât cea dinainte.

Din volumul ”Cartea basmelor ” (Basme inedite)