În spatele ogliznii, versuri. Prefață de Aurelian Titu Dumitrescu

 Șamanul războinic

Petre Crăciun este în căutarea sinelui său profund, pe care îl forțează să se exprime, să creeze trăitorului o imagine cu care acesta să se pună de acord. Sinele profund are o claritate consumată și viața impune crearea unui aspect potrivit al eroului liric: “Întind mâna spre mine, / dar sinele se îndepărtează // de cele zece degete răsfirate / ca niște trunchiuri de copaci / arse mai mult / pe dinăuntru” (Speranța visului). Exterioritatea, mereu în căutarea oglinzii, exercită o presiune întregitoare asupra interiorității și se naște din această situație o simetrie a adâncului izolat al spațiului, activă ca un câmp magnetic, conferind textului o metafizică organică, încât procesul căutării este definit, dar nu rezolvat. Artistul este când un luptător împotriva propriului său eu, când un șlefuitor al acestuia. Arta pe care și-o propune, dar mai ales la care se raportează, este cea din paleolitic: desenele din peșteri, obiectele din necropole. Forța instinctelor îi impune uneori trăitorului o noapte atoate, chiar a minții, pe care acesta o întâmpină fioros, mai ascuțit decât bărbătește: ”Noaptea nu este niciodată / obscenă. / Doar crudă.”(Speranța visului). Efortul este răsplătit prin dereglarea simțurilor, care acum recompun realitatea, structurând simbolic și suprarealist esența enigmatică a lumii în imagini parabolă, cu țesătură emblematică: “Temeliile caselor se topesc // centimetru cu centimetru, / iar eu mă agăț disperat / de piciorul unei femei. / Dumnezeule, / de ce are / femeia asta / un singur / picior?”(Speranța visului). Din calitățile artistice înnăscute ale lui Petre Crăciun, se angajează în actul scrisului două coduri: unul tragic și voluntar, altul ironic și pasiv. Uneori, ele interferează ca în poemul antologic Corida.

Pulsațiile textului au un ermetism nud și elegant, progresiv și sentențios. Poezia aceasta este de esență șamanică pentru că rezultanta ei existențială este ieșirea spiritului din trup: “Sunt gol până la sânge, / până la sunetul / articulat cândva / de un om.”(În spatele oglinzii). Întoarcerea în carne se face cu o voluptate senină, benignă, cu efect de contur: “Pulsațiile reîntoarcerii / îmi dau senzația / de oră exactă.”(În spatele oglinzii). Cioplitorul în chipul său amână impresia pe care i-o face lucrarea spre a nu fi pulverizat de energiile cosmice: “Închid ochii cu teamă / să nu mor de emoție. / Când îi deschid, / oglinda este întoarsă / cu spatele la mine.” (În spatele oglinzii). Datorită perspectivei omniprezente – semn al unei inexplicabile maturități histrionice – , orice element al construcției tinde să devină arhetip. Bunăoară, un personaj de roman: Don Quijote. Transpus în suma de ipostaze ale cavalerului pribeag și desculț, Petre Crăciun își reproșează: “Trei greșeli am făcut: / am luat cu mine bani, / cămăși de schimb, / scutier.” (Don Quijote ratat). Dar lupta continuă și nu îi permite să stea oricând smerit, sărac, fără o curățenie ostentativă și neprotejat. Un motiv circulat în carte este cel al piticilor. De asemenea de extracție parodică și suprarealistă. Cu ei, autorul este uneori malițios: “Piticii domnului umplu lumea / și, să nu spuneți că / nu v-ați așteptat, / se iau prea în serios, / uitând că au fost creați pentru a fi / bufonii zilei a șaptea”(Piticii domnului). Vas de Cucuteni, horă de la Frumușica sau Gânditorul de la Hamangia coabitează în versuri cu imaginile cel mai adesea foviste pentru că: “Am obosit să tot miros / picioarele fiarei.”(Școala de dresaj)

Ceea ce caută Petre Crăciun este ideea originală, nu ca pandant al metaforei, ci ca și corolar al acesteia. Pretențiile sale de la cititor sunt mari: “Șefu, mata chiar nu știi / că numai ideile second-hand / se lasă încuiate în fișet? / Sau ți-e frică și de astea?”(Asasinul ideilor).

Îl păstrează intact în toate aceste experiențe inocența ca un număr de aur al firii sale, inocența divină, care nu poate fi coruptă de viciile cunoașterii. Oferta ei este înspăimântătoare: “Dimineața devreme / am auzit cerbul / boncăluind / în pădurea inocenței. / Soarele era periculos de roșu, / iar cerbul, / gata să-și / piardă capul. / Trecătorule, / dacă vrei să hălăduiești prin pădurea inocenței, / cumpără-ți un flacon / de diazepam.” (Pădurea inocenței). Tonul poemelor este categoric, lipsit de orice formă de echivoc. Deși experiențele inițiatice nu sunt întotdeauna decente, se aspiră la decența cultă a celui care refuză chiar binele, dacă binele nu îl onorează  (Refuz). Poarta nesărutului este un alt poem antologic al cărții și încearcă să elibereze inefabilul de brâncușianism. După acest Zbor deasupra propriei geografii, este exactă afirmația: “Toate sunt la locul lor, / dar nimic nu mai este  la fel.”

Pentru că a învinge nu înseamnă întotdeauna să și reușești, Petre Crăciun se angajează prin această carte să reușească înainte de a învinge.

9 ianuarie 2003

Aurelian Titu Dumitrescu