Robert cel Cuminte, de Petre Crăciun, un roman pentru copii, părinți și bunici

Apărut la Editura Zorio, ”Robert cel Cuminte”, de Petre Crăciun, este un roman pentru copii, părinți și bunici. Volumul are 288 de pagini și o copertă foarte inspirată, realizată de artistul Nicolae Tonița, cel care a mai ilustrat cărțile ”Taina ghemului de ață”, ”Cândva mă chema Codiță” și ”Cruciada pisicilor”, de Petre Crăciun.

O poveste incredibila, plina de dramatism si de emotie, despre un copil ai carui părinți pleaca la munca in Spania si sunt arestati pentru un furt comis din cauza sarăciei. Un copil care isi depăseste conditia si vrea sa ajunga scriitor. Si ajunge!

O poveste despre discriminare, abuzuri, dar si despre omenie, sacrificiu.

Despre prietenia dintre Robert, un viitor scriitor si Florin, băiatul lui Damian țiganul, copilul care de multe ori se culca nemâncat, care nu are niciodată bani pentru dulciuri, dar care ajunge junior la un mare club de fotbal.

Copilul este crescut de Moș Anghel, bunicul din partea mamei, un om inimos, care se sacrifică pentru nepotul său. Robert își descoperă talentul literar și își propune să ajungă un mic scriitor. Este dus în mod samavolnic la Casa Copilului, iar Moș Anghel face un infarct din care scapă la limită. Totul părea să fie pierdut, dar apare ”din cer” un binefăcător care îi schimbă destinul.

O carte unică, inspirată din duritatea unor cazuri sociale de acest fel.

Pistruiatul ajunge de la Centrul Cutezătorii, unde este dus in mod samavolnic, la Uniunea Scriitorilor, unde lansează cartea sa de debut.

Fragment de roman:

Robert încă nu împlinise şapte ani.

Era un băieţel mic de statură, blond, cu nasul cârn şi faţa plină de pistrui.
Avea ochii vioi, de un albastru adânc, aproape tot timpul trişti, mult prea trişti pentru un puşti care ar fi trebuit să stea numai cu gândul la joacă. Dacă te-ai fi întâlnit cu el pe uliţă şi l-ai fi văzut cu hainele ponosite, un trening pe care îl purta indiferent de anotimp, nu ai fi dat prea multe parale pe el. Dacă te-ai fi apropiat, însă, şi ai fi avut curiozitatea de a-i privi ochii, ai fi descoperit o flacără puternică, mistuitoare, greu de bănuit la un omuleţ ca el.

De trei ani, Robert rămăsese în grija bunicului său, Moş Anghel, un bărbat trecut de 70 de ani, o mână de om, dar de o vitalitate pe care numai dragostea pentru copil i-o dădea. Stăteau într-o casă modestă, de chirpici, cu trei odăi joase, sărăcăcios mobilate. Două odăi de dormit, o bucătărie şi asta era tot. Iar mobilierul nu făcea nici el notă discordantă cu locuinţa: o masă de lemn în bucătărie, încă una în cămăruţa lui Robert, câteva scaune fără spătar, un şifonier vechi, un bufet dărăpănat în bucătărie şi cam atât. Cel mai de lux obiect din casă era un televizor color, de provenienţă îndoielnică, dar acesta devenise o simplă piesă de decor din cauza faptului că nu aveau bani să plătească factura.

Părinţii lui Robert plecaseră la muncă în Spania şi de atunci trecuseră trei ani de zile. Nu îi mai văzuse pentru că le era greu să vină acasă, nu aveau bani, iar de lucru nu prea mai găseau. Abia le puteau trimite două sute de euro pe lună pentru a cumpăra de mâncare. Nu ştia cum se descurca bunicul, care avea o pensie de mizerie. Iar alocaţia lui abia îi ajungea ca să cumpere  pâinea zilnică… Pentru a putea face faţă cheltuielilor, bătrânul renunţase chiar şi la ţigările de care nu se despărţise niciodată până atunci. Când avea să facă rost de primii lui bani, Robert îşi propusese să îi cumpere bunicului un pachet mare de ţigări… Poate chiar şi o pipă.

De când plecaseră părinţii, băiatul se rupsese de prietenii de joacă, se izolase, aproape nu mai ieşea pe stradă decât dacă trebuia să meargă la magazin sau la Biserică, împreună cu bunicul. Cu o răutate specifică vârstei, prichindeii îi aminteau în permanenţă că părinţii îl părăsiseră şi că nu aveau să se reîntoarcă la el. Cuvintele ţâncilor de pe uliţă, toţi cu părinţii lângă ei, îl dureau cumplit. Parcă erau nişte lovituri de bici aplicate pe spatele gol. Toţi îi erau, din acest punct de vedere, superiori. Nu conta că erau nişte prostănaci care abia ştiau să deschidă gura… Aveau mama şi tatăl acasă şi asta le dădea un enorm ascendent asupra băieţelului pistruiat.

O vreme răbdase, strânsese din dinţi şi se hotărâse să nu zică nimic, să treacă pe lângă ei, ca pe lângă un gard cu scândurile putrezite. Îşi punea mâinile la urechi şi iuţea pasul, dar copiii se ţineau după el, ţipând în gura mare:

– Te-au abandonat părinţii… Te-au abandonat părinţii…

Venea în casă cu ochii în lacrimi şi se arunca în braţele bunicului, care se încrunta precum cerul înainte de furtună. Ştia ce se întâmplă, iar asta îl scotea din minţi.

– Iar s-au legat de tine potlogarii ăia de copii? întrebase bunicul, cu un astfel de prilej.

– Da, bunicule, îmi spun că mama şi tata m-au părăsit, că îşi vor face acolo alt copil şi nu vor mai veni la mine niciodată.

– Aşa au spus? tresărise bunicul, la auzul cuvintelor.

– Da, şi că tu vei muri pentru că eşti bătrân, iar eu voi ajunge la Casa Copilului.

– Măi, ţâcă, spuse bunicul, punându-l pe băiat pe un picior. Uite cum stă treabă: taică-meu a trăit 98 de ani, iar bunicul, mai mult, a depăşit suta. Auzi tu? Noi suntem un neam de oameni care trăiesc mult. Să nu-ţi faci griji, iar cu pungaşii aceia am să rezolv eu… Nu mai plânge? Uite, vrei să îţi cumpăr o minge de fotbal?

– Mă mai întrebi, bunicule? Dar cu ce bani? zise Robert nevenindu-i să creadă că este adevărat.

– Se descurcă bunicu`…

Adevărul este că strângea bani de câteva luni pentru a-i cumpăra o minge, pe care dorea să i-o dăruiască de ziua lui, care era pe 15 noiembrie.

Îi cumpărase o minge din piele, de toată frumuseţea, chiar atunci. Mersese la magazinul mare, din sat, plin de importanţă. Ştia că era văzut de toată lumea şi asta îl făcea să trăiască un mic moment de glorie. Ceruse să vadă şapte, opt mingi şi se opri tot la prima. Era o minge din piele, albă, cu hexagoane de culoare neagră. Costa o mică avere, dar nu mai conta…

– Pe asta o iau… Cred că este numai bună pentru nepotul meu…

– V-au trimis ăia din Spania bani? întrebă vânzătoarea, o femeie între două vârste, care ştia ce probleme de bani au Moş Anghel şi Robert.

– Mi-au trimis, nu mi-au trimis, nu este treaba ta, Mario, spuse bătrânul. Eu vreau să-i fac o plăcere nepotului meu şi ce treabă ai tu?

– Ce treabă să am eu, Moş Anghele? Să fii sănătos şi să mai vii pe la noi.

Îi dăruise mingea lui Robert ca pe un trofeu. De fapt, chiar era un trofeu, pentru că Robert nu avusese niciodată o astfel de minge. Băiatul ieşise cu ea pe stradă, pentru a arăta că nu este al nimănui, că are şi el minge, chiar una din piele, dar socoteala se dovedise a fi cât se poate de proastă, rămânând fără ea chiar în ziua aceea. Abia trecuseră vreo două ceasuri de când ieşise cu ea la joacă, pentru că pe stradă îşi făcuseră apariţia vreo cinci, şase ţigănuşi mai mari, de vreo 12-13 ani.

– Dă-mi şi mine să văd cum e, ceruse cel care părea să fie cel mai mare dintre băieţi, şeful de gaşcă.

Robert îi dăduse mingea fără să se gândească la nimic rău. Avea o inimă atât de curată, încât nu-şi putea imagina că cineva putea să îl rănească. Negriciosul abia aşteptase să ia mingea de la cel mic. Cum se văzu cu ea în mână,  spuse admirativ:

– Hă, e bună rău. Se confiscă… Ce spuneţi, mo? E bună?

– Bine, dar e mingea mea, sărise Robert. Este luată din ultimii bani ai bunicului. De ce mi-o luaţi?

– Bă`, copilu, mingea este a mea! Dacă îi spui ceva lu` moşu, ai de-a face cu mine, auzi? Mucles!

Robert rămăsese cu buza umflată, grăbindu-se să îi spună lui Moş Anghel păţania. Spre surpriza lui, bătrânul nu îl certase. Îi dăduse o eugenia ascunsă
într-un buzunar al hainei şi îi luase în brațe.

– Robert, nu este vina ta. Nu era decât o minge! Gândeşte-te că vei avea şi altele, mai bune decât asta. Nu-ţi pierde speranţa. Bunicul meu, care a lucrat la CFR, avea o vorbă: întotdeauna mai vine un tren.

– Mai vine un tren? Ce înseamnă asta, bunicule?

– Că omul trebuie să spere, să nu deznădăjduiască. Ai priceput?

– Cred că da, spuse Robert, foarte concentrat să nu uite vorbele rămase de la bunicul bunicului.

În seara aceea se culcase devreme şi visase chipul mamei, apoi pe al tatălui, iar în cele din urmă o gară foarte frumoasă, plină de lume, prin care treceau tot timpul trenuri, care de care mai luxoase. Trenuri mari, sclipitoare, cu multe vagoane colorate diferit. Unele erau roşii, altele albastre. Undeva, la capătul unui peron plin de lume, stătea bunicul, îmbrăcat într-o uniformă impecabilă de CFR, cu o ţigară de foi în gură.

– Ţi-am spus eu să nu deznădăjduieşti? Uite câte trenuri trec prin gară.

– Da, bunicule, sunt foarte multe trenuri, spuse băiatul, derutat că trenurile treceau în diferite direcţii, dar nu opreau. Dar aceste trenuri trec şi nu opresc. Eu cum am să urc în ele?

Bunicul rămăsese uluit de întrebarea băiatului. De unde să ştie răspunsul, el un bătrân de 70 de ani, care trebuia să găsească din pământ şi iarbă verde resurse pentru a se îngriji de băiat?

*

A doua zi, Robert se trezi dis-de-dimineaţă şi alergă să afle de la bunicul său răspunsul pe care nu îl putuse primi în somn. Moş Anghel nu era acasă, ceea ce nu se mai întâmplase de multă vreme. Ieşi în curtea mică, aproape cât o cutie de chibrituri şi se uită în toate direcţiile.

– Bunicule, unde eşti? Ce faci, te ascunzi de mine? Bunicule…

Bărbatul nu era de găsit. Mâţa casei, o pisică neagră, cu puţin alb în jurul boticului, Avrămuţa, îi ieşi în întâmpinare. Nu este acasă, părea să îi spună pisica, mângâindu-se de picioarele băiatului. A plecat cum s-a luminat de ziuă. Mi-a spus mie să te anunţ ca să nu fii îngrijorat.

Robert lăsă pisica să se joace prin curte, nelămurit de absenţa bunicului. Unde plecase atât de devreme? Intră în casă şi observă, abia acum, că pe masa din micuţa bucătărie îl aştepta o cană plină de lapte şi două felii de pâine unse cu margarină. Le mâncă pe nerăsuflate, apoi bău laptele dintr-o înghiţitură. Ce mult îi plăcea… Păcat că bunicul nu-i putea cumpăra în fiecare zi… Nu era supărat, înţelegea că aveau probleme, că trebuia să plătească factura la curent pe trei luni şi să strângă bani pentru a cumpăra lemne de foc. Era sfârşit de august şi grija cea mai mare a bătrânului era să se asigure că vor avea ce să bage în sobă în timpul iernii.

În primul an după plecarea părinţilor abia făcuseră rost de bani pentru lemne. Târziu, prin luna octombrie, când toţi vecinii lor erau cu magaziile pline de luni de zile. Moş Anghel se bucurase că primise banii de la fiica sa, Ioana, chiar şi atunci. Nu erau prea multe, nici uscate, dar se descurca el. Important era că putea intra cât de cât pregătit în iarnă.

De două luni, părinţii lui Robert nu mai trimeseseră niciun ban, ceea ce nu se întâmplase nici măcar la început. Zilele treceau, iar cei doi nu discutau nimic unul cu celălalt pe acel subiect. Din jenă, din dorinţa de a-l proteja pe Robert, poate şi din convingerea că problema avea să se rezolve. Dar nu se rezolva nimic. Facturile se adunau ameninţător pe televizor, banii de mâncare nu mai ajungeau, iar şcoala avea să înceapă peste puţin timp.

– Bunicule, de ce nu ne mai trimit bani? întrebase băiatul într-o zi.

– Le-o fi şi lor greu, spusese bătrânul. Este criză mondială. Tu ştii ce este aceea o criză mondială?

– Da, bunicule, o criză care a cuprins tot globul pământesc.

Moş Anghel zâmbise pe sub mustaţă.

– Măi, prichindelule, de unde ai auzit tu de glob pământesc şi de criză?

– De la televizor, bunicule, m-am uitat la ştiri. Bunicule…

– Da, nepotul meu drag.

– O să treacă vreodată criza asta mondială? Vor mai veni acasă mama şi tata sau vor sta acolo până va trece criza?

Ideea că părinţii nu aveau să se reîntoarcă începuse să îi încolţească în minte lui Robert. Este drept, nu era ideea lui, ci a copiilor mai mari, care râdeau tot timpul de el, sau a bărbaţilor maturi care nu pierdeau multe ocazii de a-l lua peste picior.

– Dragul moşului, vor sta pentru a aduna bani pentru o casă nouă. Vezi bine că biata mea casă este mică şi pentru nişte păpuşi ceva mai mărişoare?

– Mie îmi place, parcă este căsuţa din turtă dulce din povestea cu Hansel şi Gretel.

– De Hansel şi Gretel tot la televizor ai auzit? se miră bunicul.

– Ah, nu, la radio. Să ştii că uneori mai dau poveşti citite de actori. Da, bunicule, aceasta este casa ta şi asta este cel mai important pentru mine.

Moş Anghel zâmbise amar şi îl mângâiase pe creştet pe Robert. Ce s-ar fi făcut el dacă nu era atât de înţelegător? Cum s-ar fi descurcat, om bătrân, cu un copil răzgâiat care i-ar fi cerut tot timpul jucării, dulciuri sau cine mai ştie ce? Mare noroc avusese. Robert era bucăţică ruptă din Ioana, fiică-sa. Câte nu îndurase şi Ioana după ce murise soţia lui, Amalia, în accidentul acela stupid de la fabrică? Niciodată nu se plânsese de nimic, mereu găsise o vorbă bună pentru tatăl său, care se chinuia din greu să se descurce cu o fată de zece ani.

Pe vremea aceea, Anghel şi Amalia locuiau în Giurgiu. Obţinuseră un apartament cu două camere, cu chirie, şi îl mobilaseră cum putuseră mai frumos. Treburile mergeau bine. Aveau serviciu amândoi. Salariile nu erau mari, dar se descurcau. Ioana era la şcoală, clasa a III-a şi învăţa foarte bine. Visa să ajungă medic, să vindece lumea. Când s-a întâmplat tragedia, Anghel se afla la întreprinderea unde era mecanic. L-au chemat de urgenţă la telefon, fără să îi dea prea multe detalii. Se întâmplase ceva cu soţia lui. Ceva rău, dar nu ştia cât de rău… Un accident la serviciu. Căzuse o stivă mare de borcane peste ea. Alergase într-un suflet la Spitalul Judeţean, unde fusese întâmpinat de un inginer, şeful Amaliei. Era pământiu, cum nu îl văzuse niciodată. Parcă scosese atunci capul din ţărână.

– Anghele, îmi pare rău. Amalia a murit… Doctorii nu au putut face nimic pentru ea.

Urlase ca un nebun, acolo pe hol, speriind pe toată lumea. Nu-l interesa de nimeni, de nimic. Amalia nu mai era. Murise într-un accident despre care nimeni nu voia să vorbească.

O îngropase creştineşte, la Izvoru, satul său natal, alături de părinţii lui, în cimitirul din deal. Ioana era de nerecunoscut. Făcuse faţă cu mare greutate momentelor groaznice ale înmormântării. De la serviciul Amaliei primiseră un ajutor financiar, nici acela prea mare, şi atât. Deşi era clar că fusese un accident de muncă, totul se muşamalizase, ca să nu plătească nimeni. Inginerul îi spusese direct lui Anghel:

– Mă`, ce vrei, să ne dea şi pe noi afară? Amărâtul ăla de la Protecţia Muncii, Pavel Mănăilă, are trei copii. Ce se facă, să ajungă muritori de foame? S-a întâmplat, nici ea nu trebuia să treacă pe sub stiva aia de borcane. Mă` şi de câte ori nu le-am spus să le ocolească? De câte ori… Fii şi tu înţelegător.

Fusese mai mult decât înţelegător. Ştia că nu are rost să se ia la luptă cu sistemul. Începuse să se ocupe de Ioana, care avea mare nevoie de ajutor. Era placidă, aproape depresivă. Nici de şcoală nu îi mai păsa. Slăbise, se închisese în ea şi dorea să meargă tot timpul la mormântul Amaliei pentru a sta singură cu ea. În cele din urmă, Anghel renunţase la apartamentul de la oraş, mutându-se cu Ioana în casa veche a părinţilor săi. Căsuţa care lui Robert îi amintea de Hansel şi Gretel. Lui, om bătrân, îi amintea de cu totul altceva. De faptul că tabla de pe casă trebuia schimbată, de faptul că trebuia să consolideze spatele casei care începuse să se lase, de gardul de lemn ce putrezise şi trebuia schimbat cu unul mai trainic. Poate chiar de o baie în casă, ca să nu mai iasă afară pe viscolul cel mare. Gândurile erau libere să zboare sus, sus de tot.

*

Robert mâncase cele două felii de pâine cu margarină Linco, băuse laptele şi acum nu-şi găsea locul, ieşind din cinci în cinci minute la poartă pentru a se uita după bunicul.

Tuşa Leana, o femeie de vreo 65 de ani, la curent cu toate cele care se petreceau pe stradă, trecu prin faţa porţii unde Robert stătea şi se uita cu o vădită curiozitate. Era o femeie înaltă, cu trăsături aspre, dar cu o privire vie, aproape şireată. Tuşa Leana stătea la capătul străzii, vreo zece case mai la deal de cei doi.

– Ce faci, Robert? L-ai pierdut pe Moş Anghel?

– Ştii cumva unde este? întrebă prichindelul.

– Mă`, tu nu ştii cine este Leana? SRI-ul străzii, ai auzit de asta?

– Adică ştii tot ce se întâmplă pe stradă.

– Cam aşa ceva, dar de unde ştii, ţi-a zis ăla bătrânu`?

– A zis, dar să ştii că te lăuda, să nu o iei în nume de rău. Zi, mai bine, ce ştii de bunicu`?

– S-a dus la poliţai să îi spargă lemnele. N-ai văzut că a plecat cu toporu`? Are omu` nevoie de bani pentru lemne de foc.

– Ştiu, zise cu tristeţe băiatul. Tot timpul se gândeşte la asta…

– Dar ce, părinţii nu vă mai trimit bani?

– Este o problemă personală, zise Robert cu demnitate. Te rog să nu insişti.

– O problemă personală, îl maimuţări femeia,
i-auzi, domnule! Atunci te las şi succes la rezolvarea problemei… Cum ai zis? Aşa, personală!

– Mulţumesc, spuse Robert, mai ales că mi-ai spus de bunicul.

– Ar trebui să nu se mai spetească atâta, mai zise femeia… Nu mai are nici el 40 de ani… Poate ar trebui să trimiteţi scrisoare la ăia din Spania. Alţii dacă au văzut că nu le mai merge, au venit acasă şi s-au apucat de treabă. Ai tăi de ce nu vin?

– Vin ei, spuse băiatul, nu le purta tu de grijă…

– Păi să vină mai repede, ce mai stă acolo?

Era întrebarea care îl deranja cel mai tare pe Robert. De ce nu înţelegeau oamenii că era o problemă de familie? De ce îl întrebau toţi când vin Ioana şi Marius? De unde să ştie el… Parcă lui nu i-ar fi plăcut să îi vadă… Erau clipe când avea impresia că nici nu mai ştia cum arată la faţă. Noroc cu fotografiile pe care le trimeteau, în plic, o dată pe an.

Îngrijorat de întârzierea bunicului, băiatul intră în casă şi dădu drumul televizorului, dar apăru iar mesajul acela care îi suna atât de cunoscut: Post suspendat pentru neplată. Da, încă o factură de achitat. Tocmai acum când avea să înceapă şcoala şi îi trebuiau atâtea…

Aruncă în pat telecomanda şi căută fotografiile părinţilor, pe care bunicul le ţinea într-o Biblie aflată la capul patului. Alese una, cea mai recentă, în care părinţii lui Robert zâmbeau din faţa unui copac din care băiatul nu mai văzuse niciodată. Un copac exotic. Deşi era mic, Robert părea a înţelege că aveau un zâmbet chinuit, care ascundea alte gânduri, mult mai tulburi.

– Mami, de ce nu veniţi şi voi acasă? Voi nu vedeţi că toată lumea mă întreabă de voi? Nu mă interesează ce spune lumea, dar îmi este dor de voi. Ştiţi că peste câteva zile am să merg la şcoală? Nu am, până acum, ghiozdan şi caiete, dar nu-mi fac griji. Dacă este nevoie, am să merg şi cu o pungă de plastic… Mami, tati, îmi este dor de voi… Când veniţi acasă?

Uşa bucătăriei se deschise pe neaşteptate. Intră Moş Anghel, adus de spate, ţinându-se cu mâna de şold.

– Bunicule, ce ai păţit?

– Spatele, spuse cu o voce stinsă bătrânul. Mă doare spatele… Am spart lemne la poliţai.

– Bunicule, dar nu mai eşti tânăr. Să nu mai spargi lemne… Te rog să îmi promiţi că nu mai spargi lemne, auzi?

Bărbatul se lăsă în pat cu ultimele puteri şi puse în mâinile băiatului un ghiozdan în care se aflau mai multe caiete şi un penar.

– Robert, astea sunt pentru tine. Acum poate să înceapă şcoala, eşti şi tu, băiatul bunicului, în rândul lumii…

– Bunicule, ce mult te iubesc, dar nu vreau să suferi…

Moş Anghel îl luă în braţe pe copil, ascunzându-şi cu greutate o lacrimă care i se prelingea pe obrazul său brăzdat de greutatea vieţii. Era atât de fericit că făcuse rost de bani pentru ghiozdan, încât chiar nu mai conta o amărâtă de durere de spate. Chiar dacă îl supăra atât de tare…