Solomonarul, fiul împăratului, din antologia ”Cartea basmelor”, de Petre Crăciun

Cu mult amar de vreme în urmă, era o țară frumoasă și bogată. Acea țară era cârmuită de un împărat căruia oamenii îi spuneau, pentru grija pe care o avea față de țara sa, „cel Gospodar”. Iar Măria Sa se străduia ca oamenii să aibă toate cele necesare traiului, câmpurile să fie pline de roade bogate, hambarele să nu fie niciodată goale, iar casele să fie împodobite mereu ca pentru zi de sărbătoare.

O singură supărare avea Împăratul cel Gospodar: de ceva vreme, asupra țării se năpustise un Solomonar bătrân, care se înfrățise cu Vântoasele, duhurile vânturilor cele rele, pentru a aduce ploi și grindină distrugătoare asupra recoltelor. Când dădeau roadele în pârg sau plesnea grâul în spic, hop și Solomonarul cu toporul lui de fier descântat! Ajungea să îl înfigă o singură dată în pământ și se stârneau valuri după valuri de piatră rece care schimba fața pământului. Plângeau oamenii ca după potop, dar altă putere nu aveau decât să o ia de la capăt. Cu timpul, proviziile puse la adăpost s-au terminat și, odată cu ele, și răbdarea acelor oameni care priveau cu ochii plini de nădejde spre Curtea Împărătească.

Iar Măria Sa încercase tot ceea ce fusese posibil. Mai întâi trimisese soli la Solomonar, oferindu-i averi nemăsurate pentru a pleca din acele locuri. Bătrânul venise tocmai din peștera sa întunecată, călare pe un balaur fioros. Îi privise, apoi, de la înălțimea sa amețitoare pe solii împăratului și le spusese:

– Duceți vorbă Măriei Sale că încă nu a venit ziua în care să îmi iau plata. Până atunci, să mă lase să-mi văd de ale mele!

– Dar de ce te-ai năpustit asupra locurilor noastre? îl întrebase unul dintre soli, mai curajos decât toți ceilalți la un loc.

– Am umblat în chip de cerșetor pe la voi prin împărăție și am găsit doi oameni care nu m-au omenit după cum este datina.

– Dar alții te-au omenit, așa este? zise solul. Oamenii de pe la noi sunt miloși, cine știe ce s-o fi întâmplat cu acei doi nefericți? Și apoi, Solomonarule, nu trebuie să pedepsești o întreagă împărăție dintr-o asemenea pricină.

– Așa spune legea solomonească și nu am de gând să mă abat de la ea pentru hatârul împăratului vostru. Mergeți și duceți-i vorba mea: nu va mai trece mult și îmi voi lua plata, dar să nu-i pară rău!

Măria Sa auzi cele spuse de Solomonar și nu știa cu niciun chip ce avea de făcut pentru a-și salva oamenii.

Iată că, nu peste mult timp, împărăteasa aduse pe lume un copil, cel dintâi născut al Măriei Sale. Era băiat și craiul avea motive serioase de bucurie. Un fapt întuneca această fericire a perechii împărătești: feciorul, care primise numele de Adrian, se născuse cu o căiță în jurul corpului. În credința populară, asta însemna că acel fecior avea să fie răpit la o vârstă fragedă de Solomonar, pentru a-l duce la el în peșteră, pregătindu-l să fie, la rândul lui, Solomonar.

Multe zile a plâns împărăteasa, de grija copilului, iar Măria Sa a adus cele mai puternice străji pentru a-l păzi, zi și noapte, pe odorul împărătesc.

Cu chiu, cu vai, au trecut cinci ani, timp în care sărăcia oamenilor a ajuns insuportabilă din cauza grindinei aduse de Solomonar. Exact în ziua când Adrian împlinea cinci ani, acesta se juca în grădina palatului, înconjurat de gărzile tocmite de împărat, care nu se lipseau niciodată de săbiile lor puternice și de buzduganele care puseseră pe fugă până și zmeii. Cu toate că era o zi frumoasă, de vară, din senin s-a stârnit un vânt atât de puternic, încât i-a luat pe sus pe cei șapte viteji care nu-și puteau crede ochilor cele întâmplate. Apoi s-au auzit vocile Vântoaselor, care râdeau în hohote de bieții străjeri:

Suntem Vântoase,

Femei frumoase,

Rușine, vouă,

Vă dați voinici,

Dar sunteți, iată,

Niște pitici!

Apoi, vântul se opri brusc și din senin apăru Solomonarul, înalt, cu părul roșcat și cu ochii bulbucați, așa cum îl știa toată lumea. Acesta merse la Adrian și îi vorbi cu cea mai prietenoasă voce de care era capabil:

– Fiule, tu ești născut să fii noul Solomonar după dispariția mea. Ai să mergi cu mine, în peștera unde nu intră decât cei însemnați și vei învăța tot ce știu.

Adrian începu să plângă, dar Solomonarul nu se sinchisi de lacrimile băiatului. Îl luă în brațe și dispăru din senin.

Nu este chip să vă povestesc ce nenorocire a fost la Curtea Împărătească după dispariția copilului și a vitejilor care îl păzeau. Săptămâni în șir împăratul și împărăteasa nu au ieșit din odăile lor, încât bieții supuși nici nu mai știau dacă mai au sau nu împărat.

Din fericire, Solomonarul nu mai venea asupra împăratului, așa încât țara începu a-și reveni după ani de zile de urgie. Prețul liniștii fusese plătit.

Măria Sa nu se putea mulțumi cu un astfel de preț. Adună cei mai de seamă oameni ai împărăției, întrebându-i cum își putea aduce fiul înapoi. Nimeni nu avea soluție, pentru că nu era muritor care să fi ajuns vreodată în peștera întunecată a Solomonarului și care să fi revenit printre oameni. Vezi bine, acea peșteră se afla pe Tărâmul Celălalt, locul unde nu ajungi nici cu picioarele, nici cu calul și nici cu gândul.

Împăratul nu se lăsă păgubaș. Dorea din adâncul sufletului să-și regăsească fiul, singurul său copil. Pentru aceasta dădu sfoară în toate colțurile lumii, promițând cele mai mari averi celui care avea să îl ajute pentru a-l readuce acasă pe Adrian.

După luni de zile de așteptări, la curtea Măriei Sale veni un străin, care grăi așa:

– Luminăția Ta, numele meu este Traian și am fost ales, în urmă cu mulți ani, să fiu pregătit ca un viitor Solomonar. Și eu am fost răpit de la părinți și dus în acea peșteră de pe Tărâmul Celălalt. 15 ani s-a străduit cu mine Solomonarul cel bătrân să mă învețe meșteșugul său, dar nu se lipea de mine pic de învățătură. Nu am învățat nici farmece, nici limbile pământești, nici alte lucruri. Când mai aveam cinci ani ca să ajung eu însumi unul dintre Solomonari, m-am îmbolnăvit atât de rău, încât a crezut că voi muri și m-a adus la casa părintească pentru a-mi găsi sfârșitul alături de părinții mei. Din fericire pentru mine, mămuca m-a vindecat cu plantele ei fermecate și iată-mă, viu și nevătămat.

Împăratul era uluit de cele aflate de la străin. Avea în față unul dintre cei care trăiseră în acea peșteră unde se afla și fiul său. Era imposibil să nu-l poată ajuta pentru a-l readuce acasă pe Adrian. Cel puțin acestea erau gândurile sale. Gânduri de părinte în suferință.

– Măria Ta, află că la plecarea din peșteră, bătrânul mi-a șters din minte toate lucrurile învățate. Nu mai știu nici cum se poate ajunge acolo, nici cum se poate pleca. Tot ceea ce îmi amintesc este faptul că eram șapte copii. Dintre noi, numai unul trebuia să ajungă Solomonarul cel mai important, care avea să moștenească meșteșugul grindinarului, cum îl numesc oamenii de la noi din sat. Ușor de zis, dar greu de făcut pentru că nici în ziua de astăzi nu a fost găsit acel om. Din câte am auzit, se pare că fiul Măriei Tale ar putea fi acela.

– Ferească Cel de Sus! se opuse împăratul. Trebuie să fie o cale pentru a-mi aduce fiul înapoi.

– Luminăția Ta, Solomonarul îi iubește din cale afară pe niște oameni sărmani, care locuiesc la marginea împărăției. Acei oameni sărăci lipiți pământului îl omenesc cu multă dragoste, când merge pe pământ îmbrăcat în cerșetor, pentru a încerca bunătatea și răutatea muritorilor. Fiul lor, Brăduț, îi este tare drag Solomonarului, dar nu l-a putut lua în peșteră pentru că nu s-a născut cu căiță în jurul corpului. Ia-l de suflet pe acest Brăduț și Cel de Sus te va lumina mai departe.

Zis și făcut. A doua zi, Măria Sa trimise solie să îi caute pe acei oameni și îi aduse pentru a trăi alături de el la Palat. Tare mult s-au minunat părinții lui Brăduț, văzând ce minune s-a întâmplat în viața lor. Iar băiatul, care avea vârsta lui Adrian, s-a lipit atât de tare de fețele împărătești, încât din mamă și tată nu îi scotea cât era ziua de mare.

*

Multe zile a plâns Adrian după ce a ajuns în peștera întunecată a Solomonarului. Unde erau odăile lui pline de soare și de iubirea împărătesei? Unde erau jucăriile al căror număr nici nu îl știa? Unde erau copiii cu care se juca toată ziua în curtea palatului? În locul lor, trebuia să stea tot timpul alături de oameni mari, pe care nu îi cunoștea, și să învețe cu ei tot felul de lucruri despre farmece, descântece, despre alungarea norilor sau crearea grindinei, despre limbile pământului, cititul în stele, aflarea viitorului și câte altele…

Bătrânul Solomonar se purta cel mai frumos cu el, spunându-le celorlalți că este cel mai înzestrat pentru a-i lua locul. Adrian nu înțelegea ce însemna ”să ia locul”, dar vedea că ceilalți șase bărbați nu-l priveau cu prea multă prietenie, simțind că venise acolo pentru a lua ceva ce li se cuvenea lor.

Cu timpul, băiatul s-a simțit atras de lucrurile noi pe care le învăța, având o ușurință pe care niciunul dintre ceilalți șase nu o avea. În plus, Solomonarul avea o răbdare deosebită cu Adrian, căruia îi povestea multe întâmplări din viața lui. Iar copilul nu se sfiia, câteodată, să îl certe pentru răutățile pe care le făcea.

– De ce ai fost atât de rău cu oamenii din împărăția mea? Împăratul era tare supărat pe tine pentru asta, așa să știi!

– Dragul meu, oamenii nu vor să priceapă că supărarea mea are un rost anume. Acesta este felul meu de a pedepsi răutatea sau lipsa de milostenie. Poate ai aflat că eu merg, în chip de cerșetor, prin lume, cerând o bucată de pâine sau o cană de apă. Eu nu am nevoie de aceste lucruri, iar dacă le primesc, le arunc în prima apă curgătoare, pentru a fi luate de duhurile care mă ajută. Acolo unde nu primesc nimic, înfig securea în pământ și abat grindina asupra acelor oameni, pentru a lua aminte la ce au greșit. Ai înțeles?

Copilul înțelesese atât cât putea înțelege la vârsta pe care o avea.

Timpul trecea greu, chiar dacă îi plăcea învățătura primită. Uneori îi venea să plângă de dorul părinților, dar Solomonarul îi spusese că nu avea voie să plece din peștera aflată pe Celălalt Tărâm până nu se scurgeau cei 20 de ani cât dura învățătura.

*

La curtea împărătească, Brăduț trăia cea mai mare fericire din viața sa, alături de bunii săi părinți. Fusese adoptat de familia împărătească și se bucura de toate drepturile unui fiu de împărat. Iar băiatul se străduia din toate puterile pentru a nu ieși din cuvântul împăratului, deprinzând toate cunoștințele de care avea nevoie o față împărătească.

Anii au trecut și Brăduț avea acum 18 ani. Se făcuse un flăcău în toată firea, înalt și frumos, de parcă ar fi fost cocon împărătesc. Exact în ziua când împlini 18 ani, împăratul îi povesti copilului ceea ce îi ascunsese toată viața: existența lui Adrian, fiul adevărat al împăratului. Brăduț, un copil bun la suflet, plânse ca o fată când auzi povestea și un gând nebunesc puse stăpânire pe el chiar în acea clipă. Trebuia să facă ceva pentru binefăcătorii săi.

Peste câteva zile, Brăduț colinda o pădure împreună cu una dintre gărzile împărătești, care îl învăța să tragă cu arcul. Bărbatul răpusese deja câteva păsări, și acum era rândul băiatului. Tocmai când ochise o turturică, se stârni din senin un vânt puternic, care îl făcu pe băiat să lase arcul la pământ, salvând viața păsării. Din senin, în fața lui apăru o femeie frumoasă, care îi grăi:

– Brăduț, eu sunt Zâna vântului de dimineață și am venit să îți dau o mână de ajutor. Știu că vrei să ajungi pe Tărâmul Celălalt, unde se află fiul împăratului. Așa este?

– Adevărat, spuse băiatul, uimit de apariția neașteptată. Îmi doresc să îl aduc acasă pe Adrian, pentru a face o bucurie binefăcătorilor mei.

– Ehei, copile, multe nu știi tu, dar sufletul tău mărinimos este pe placul meu și am să te ajut. Mâine, cum s-o lumina de ziuă, să vii în grădina din spatele palatului, pregătit pentru o călătorie mai lungă.

Atât spuse femeia, după care dispăru. Brăduț merse acasă și povesti alor lui cele petrecute, anunțându-i că va pleca în căutarea coconului împărătesc. Tare se supără împărăteasa când auzi una ca asta. Îi privea pe Brăduț ca pe fiul său și se temea să nu îl piardă și pe el. Împăratul nu era atât de înspăimântat și, în adâncul sufletului său, credea că aceasta avea să fie șansa de care îi vorbise Traian. Așa se face că Măria Sa îi dădu încuviințarea băiatului, care mai dormi o noapte în iatacul împărătesc. Cum se lumină, luă cu el o traistă cu merinde, trei pungi cu galbeni și sabia de care nu se despărțea niciodată de când îi dăduse mustața. Așa pregătit, merse în grădina din spatele palatului, unde apăru și zâna.

– Brăduț, eu am să mă transform într-o pasăre albă, uriașă. Tu urcă-te în spatele meu și ține-te bine, pentru că vom zbura pe deasupra pădurilor și a dealurilor.

Băiatul se urcă în spatele păsării, iar aceasta își luă zborul, așa cum spusese. După câteva clipe de teamă, Brăduț prinse curaj și se uită în jos, convins că nu avea să mai aibă o astfel de ocazie de a privi pământul de la înălțime. În acele clipe se simțea una cu pasărea. Aripile acesteia plecau parcă din umerii săi, din trupul său, din gândurile sale. Era atât de frumos, încât nu-i venea să creadă că este adevărat. Zborul dură o zi întreagă, după care pasărea se lăsă lin lângă o pădure înaltă.

– Până aici ai mers cu mine. De aici, vei zbura cu sora mea mai mare, Zâna vântului de amiază. Ea are puteri mai mari și te va duce acolo unde eu nu pot ajunge.

Imediat apăru zâna, care îl privi cu prietenie pe băiat.

– Brăduț, urcă în spatele meu și ține-te cât poți de bine, pentru că vom zbura pe deasupra munților cu crestele înzăpezite.

Nimic mai adevărat! Păsarea zbura atât de sus, încât lui Brăduț începu să îi înghețe picioarele. Le lipi de spinarea păsării și privi crestele și văile albe ale munților. Parcă semănau cu derdelușurile din anii frumoși ai copilăriei.

După o zi întreagă de zbor pe deasupra munților, iată că pasărea se opri pe o stâncă albă, acoperită cu un strat strălucitor de zăpadă.

– Brăduț, puterile mele până aici au fost. Mai departe, vei zbura cu sora noastră cea mai mare, Zâna vântului de seară, singura care te poate duce pe Celălalt Tărâm.

De data aceasta, Zâna vântului de seară se transformă într-o pasăre multicoloră, de parcă ar fi fost un pui de curcubeu.

– Brăduț, să te ții bine, pentru că vom zbura pe deasupra norilor, acolo unde nicio pasăre din lume nu răzbate. Apoi vom începe să coborâm și vom tot coborî vreme de multe ceasuri.

Băiatul se prinse bine de pasăre și așteptă să ajungă deasupra norilor, pentru a-i simți cum îl gâdilă la tălpi. Niciodată nu călcase pe nori și nici nu credea să mai poată avea vreodată un asemenea prilej. Era ceva neomenesc, înălțător. Norii se dădeau la o parte, făcând loc păsării să zboare cât mai lin. Parcă o cunoșteau de când era lumea și se bucurau să poată contribui și ei cu ceva la zborul păsării. Apoi, zâna cu aripi colorate începu să coboare, așa cum promisese. Brăduț își imaginase că Celălalt Tărâm era undeva sus, în cer, dar zborul păsării arăta că, mai degrabă, era în partea cealaltă. Mai mult de o zi încheiată zbură pasărea, până când ajunse în fața intrării unei peșteri uriașe.

– Brăduț, aici este peștera bătrânului. Vei merge singur, pentru că noi, Zânele Vântului, nu avem voie să pășim mai departe. Te voi aștepta aici, pentru a face drumul-întors.

Băiatul își luă rămas bun de la pasăre și intră cu o strângere de inimă în peșteră, unde îl aștepta Adrian. Mare a fost mirarea lui Brăduț când a aflat că bătrânul Solomonar murise de puțin timp, iar fiul împăratului îi luase locul, chiar dacă nu terminase cei 20 de ani de învățătură, așa cum era datina.

– Adrian, am venit să te iau acasă. Părinții tăi te așteaptă să le stai alături la vreme de bătrânețe.

Fiul Împăratului celui Gospodar spuse cu o adâncă tristețe:

– Brăduț, îmi este un dor nespus de mămuca și de tătuca, dar eu nu mai pot merge înapoi. Am primit o taină și o misiune pe care trebuie să le duc mai departe. Am de gând să îndrept toate greșelile făcute de Învățătorul meu și să fac mai bine ca el lucrurile de care oamenii au nevoie. Nici nu știi cât de mult bine poate face Solomonarul, dacă lucrează pentru oameni. El poate citi în stele, poate alunga norii și grindina, poate alunga farmecele și boala. Toate aceste lucruri care mi s-au lăsat moștenire trebuie scrise într-o Carte a Solomoneriei, pe care am de gând să o scriu chiar eu, pentru a nu se pierde învățătura. Voi merge deseori printre oameni și voi trece și pe la palatul părinților mei, pe care nădăjduiesc să îi găsesc sănătoși.

– Bine, dar scaunul împărătesc? întrebă Brăduț.

– Scaunul acela cred că ți se potrivește mai bine ție, dragul meu. Dacă ai avut inima atât de bună pentru a pleca la un asemenea drum și tăria de a rezista până aici, îl meriți cu prisosință. Mergi acasă și spune-le părinților mei că fiul lor a ales să fie un Solomonar mai bun decât cel care a adus suferință cândva.

Brăduț îl îmbrățișă pe fiul împăratului și se grăbi să meargă afară, unde îl aștepta Zâna vântului de seară.

Împăratul cel Gospodar își reveni cu greu din uluiala veștii, iar împărăteasa nu se putu împăca niciodată cu gândul că singurul ei fiu alesese să fie Solomonar.

Peste câțiva ani, când cei doi erau foarte bătrâni, la poarta palatului împărătesc s-a oprit un cerșetor tânăr, care a cerut să fie omenit. Împăratul a poruncit să fie adus în sala cea mare și a umplut masa cu bunătăți. Bărbatul, foarte tăcut, a ocolit toate minunățiile, oprindu-se numai asupra unei felii de cozonac cu nucă. Cozonacul care îi plăcea atât de mult lui Adrian când era mic. A mâncat cu poftă felia, iar o lacrimă i s-a scurs pe obraz. După masă, i-a îmbrățișat pe părinții săi și pe Brăduț și a mers să se culce.

Cum s-a luminat de ziuă, străinul a trecut pragul palatului, îmbrăcat în chip de Solomonar. De data aceasta unul tânăr, bun și frumos, care hotărâse să își pună cunoștințele și puterea în slujba oamenilor.

Nu peste mult timp, împăratul și împărăteasa au plecat la cele veșnice, ducând cu ei suferința feciorului plecat de acasă. Brăduț a urcat pe scaunul împărătesc, fiind un împărat la fel de bun ca cel căruia îi urmase.

Iar oamenii povestesc că, nu de puține ori, când avea nevoie, bunul și frumosul Solomonar venea să îl ajute la vreme de necaz.

27 februarie 2016