Noaptea este altfel în satul bunicilor. Parcă vine mai târziu, dându-le destul răgaz de hârjoană copiilor, care nu au grijă mai mare decât aceea de a trage de zi, lungind-o ca pe un elastic. În satul bunicilor, noaptea nu vine niciodată neanunțată, nu pândește de după colț, așa cum se întâmplă acasă. Nu este nici prea scurtă, nici prea lungă și nici nu este urmată de o nouă zi de școală. Ea vine încet, prietenoasă, întotdeauna anunțată de bunica, ce te mângâie pe creștet, spunându-ți:
– Nepotul meu drag, s-a terminat o zi de joacă, o singură zi, dar știi câte mai urmează?
– Câte urmează, bunico?
– Zeci de mii de zile, nepoate. Poate mai multe, cine știe să le socotească?
Bunica știe să te convingă. Nu folosește cuvinte multe, nu ridică glasul, nu are privire aspră. Nu îți amintește de lecții, de învățătoare, de uniformă. Nu te amenință cu părinții. Nimic din toate acestea. Ea vine lângă tine, aproape timid, iar copiii întrerup jocul, înțelegând și ei că a venit momentul. Toți o respectă pe bunica, deși au și ei bunicile lor. Nimeni nu își permite să o contrazică. Ne luăm la revedere și mergem fiecare la casele noastre. Transpirați după cât am alergat pe maidan, dar fericiți. Știm că este numai o pauză, că mâine o vom lua de la capăt, că timpul și spațiul sunt ale noastre, numai ale noastre.
Serile la bunici sunt ca adierea unui vânt răcoritor după o zi caniculară. Stăm sub umbrarul din grădină, iar bunicul îmi povestește de pe front. A fost plecat mulți ani de acasă, a luptat și împotriva rușilor, și alături de ei. A fost rănit undeva în Ardeal, pierzând sfârșitul războiului. Prin fața mea trec portrete de luptători. Unii s-au reîntors acasă, la copii și nevastă, alții nu. Bunicul a avut noroc. Este o istorie vie, plină de amintiri pe care nu le citești în manualul de istorie.
Altădată, bunicul îmi spune povești pe care nu le-am mai auzit nicăieri. Poate sunt povești ale locului, poate sunt inventate de el, pentru că are un mare talent de povestitor.
Seara se termină pe prispa casei, acolo unde, în zilele cele mai călduroase, așază bunica un așternut, pentru a dormi pe el. Stau lângă bunicul și ascult poveștile lui. Poveștile pe care le știe numai el. Pe care nu le-am regăsit în nicio carte. De multe ori, prea obosit după truda unei zile de muncă, adoarme înainte de a termina povestea. Nu-l trezesc, deși ard de nerăbdare să aflu sfârșitul. În acele nopți, se întâmplă o minune. Stelele sunt mai jos pe cerul bunicilor. Sunt atât de jos, încât aproape le pot atinge cu piciorul.
Într-o noapte, dormeam tot pe prispă, câinele Peticel a început să latre din senin. M-am trezit imediat să văd ce se întâmplă. Năzdrăvanul de câine găsise o steluță care coborâse, vezi Doamne, mai mult și alerga după ea prin ogradă pentru a o prinde de coadă. Câinele era destul de agil, dar nici steluța nu se lăsa mai prejos, făcând niște salturi spectaculoase, care îl lăsau fără replică pe Peticel. Joaca a durat vreun sfert de ceas și s-ar mai fi prelungit dacă bunicul nu s-ar fi trezit brusc:
– Ce faceți voi acolo? Potoliți-vă, că mâine nu mergeți la câmp în locul meu. Peticel, treci în coteț, iar tu, steluțo, mergi pe cerul tău, că te-or fi căutând părinții și tu te zbengui pe la mine prin ogradă!
Steluța jucăușă a plecat rușinată, învinovățindu-l pe câine pentru perdaful pe care îl primise pe nemeritate.
În acele seri în care bunicul lasă povestea neterminată, stelele coboară mai jos decât de obicei. Ascultă și ele, cu sufletul la gură, povestea și așteaptă finalul. Freamătă de dorința de a afla ce se întâmplă cu fata de împărat sau cu zmeul cel rău. Sunt nemulțumite atunci când văd că bunicul adoarme. Una dintre stele, mai curioasă decât toate la un loc, spune către altă stea:
– Surato, tu care le știi pe toate, ia spune cum se termină povestea bunicului?
Steaua cealaltă, care este numită de către suratele ei Steaua povestitoare, se lasă rugată.
– Prea multă laudă strică, dragele mele. Uite că pe asta nu o știu.
– Te rugăm!, spun celelalte stele, dar mai ales cea curioasă. Nu putem aștepta până mâine seară.
Steaua povestitoare se mai lasă rugată preț de vreo câteva ori, apoi începe să depene firul de aur al poveștii. Îl știe atât de bine, încât îți pui întrebarea dacă bunicul a fost vreodată stea sau steaua a fost, într-o altă viață, bunic. Steaua spune toată povestea, iar noi o aplaudăm din toată inima, pregătindu-ne de culcare. Eu pe prispă, lângă bunicul, iar celelalte într-un loc mai întunecat al cerului, acolo unde se duc stelele să se culce.
– Noapte bună, omulețule!, îmi spune Steaua povestitoare. Așa îmi spune ea mie: omulețule.
– Noapte bună, steluțo, și mulțumesc pentru poveste!
Adorm legănat de liniștea nopții și de cântecul de leagăn cântat de o Stea-Mamă pentru steluța sa care scâncește în leagăn. Știți cât de frumos cântă stelele?
A doua zi, bunicul se uită cu jenă la mine.
– Așa e că am adormit înainte de a-ți spune sfâșitul?
– Da, bunicule, dar să nu fii supărat, erai obosit.
– Am început să îmbătrânesc, nepoate… Am început să îmbătrânesc. Dar în seara aceasta am să îți spun mai departe povestea.
– Bunicule, dar nu este nevoie. Eu am aflat singur finalul.
Bunicul se uită mirat și mustăcește nemulțumit.
– Iar s-a băgat în vorbă pârdalnica aia de stea?
Nu răspund, pentru a nu o da de gol pe Steaua povestitoare.
– Am să stau eu de vorbă cu ea, zice bunicul. Ea nu știe poveștile atât de bine ca mine, râde el. Profită de osteneala mea, om bătrân…
– Bunicule, care este legătura dintre tine și Steaua povestitoare? întreb eu, dar el se face că nu aude.
– Femeie, strigă el spre bunica, nepotului îi este foame! Grăbește-te, pentru că trebuie să meargă la joacă.
Nu știu care este legătura, dar un lucru este limpede: bunicul și Steaua povestitoare au băut cândva apă din același izvor: acela al poveștilor.
Din volumul ”Povești din Țara Copiilor fericiți”, ed. Zorio 2016