Unde-i victima, domnule Atanasiu?

Atanasiu luptase vreme îndelungată cu oboseala, pentru a duce la capăt lectura unei cărţi de psihologie criminală. Era o lucrare despre personalitatea criminalului, despre lipsa de afectivitate, agresivitate, egocentrism, lipsa inhibiţiilor. Într-un târziu, lăsase cartea pe noptieră, încercând să descopere în activitatea sa argumente spre a proba o teorie ce i se părea interesantă. Gândurile i se îndreptară spre orizonturi umbrite de uitare, departe, tot mai departe, până când… pleoapele ostenite se lăsaseră încet şi somnul acoperise cu mantia sa tăcerea comisarului.

Când sună telefonul, senzaţia că aţipise numai câteva secunde era aşa de profundă, încât se uită la ceas. Era unu şi jumătate, după miezul nopţii.

– Ce dracu s-a mai întâmplat? zise Atanasiu somnoros, recunoscându-l pe ofiţerul de serviciu.

– Din nefericire, o nouă crimă, domnule comisar. În urmă cu zece minute un bărbat s-a prezentat la sediul poliţiei, declarând că şi-a asasinat logodnica.

Atanasiu ezită să dea răspunsul imediat. Îndelungata sa experienţă, poate flerul recunoscut de toată lumea, îi spunea că nu fusese trezit pentru a afla banalităţi.

– Ciudat individ! Faptul că s-a predat de unul singur mă impresionează mai puţin decât graba cu care a făcut-o… Anunţă echipa operativă!

– Am totul pregătit, mi-e teamă de un singur lucru.

– Care? întrebă Atanasiu, stând pe marginea patului.

– Ce-o să zică doamna Dumbrăveanu, soţia legistului? Ştiţi că de la o vreme este ca o fiară când îi chemăm soţul la câte un caz?

– Te descurci tu, zise Atanasiu, căruia numai de grija doamnei Dumbrăveanu nu-i ardea în acele momente.

Coborî din pat, privi cartea de pe noptieră cu interes şi se grăbi să părăsească cochetul apartament. Era un campion al nopţilor întrerupte la jumătate.

*

Primul caz la care participase sub coordonarea colonelului Cireaşă fusese cel al unui bărbat dintr-o comună învecinată. Acesta îşi omorâse soţia după o noapte în care chefuise cu un prieten. Viitorul criminal fusese concediat în urmă cu două zile, la fel ca oaspetele său, Sandu.  Cu banii din ultimul salariu, cei doi cumpăraseră două navete de bere pentru a-şi plânge de milă. Ore bune cei doi au stat în bucătărie şi au băut. Din timp în timp, soţia venea să îl cheme la culcare pe Ştefan, dar acesta uitase de toate necazurile. Se înfierbântase, retrăia vremurile bune, domina situaţia, dar, din nefericire, numai mental. Spre dimineaţă, când s-a terminat berea, Ştefan a mers să se culce în dormitor, alături de soţia sa, iar musafirul a rămas în bucătărie, unde se afla un pat îngust. Din nefericire pentru ea, femeia a continuat cu reproşurile. Tensiunea a crescut, până a atins paroxismul. Scos din minţi de scandalul femeii, bărbatul a pus mâna pe un cuţit de bucătărie şi a ucis-o în prezenţa celor doi copii care auziseră scandalul şi intraseră peste cei doi.

Colonelul Cireaşă simţea nevoia să îi demonstreze lui Atanasiu cum se conduce o anchetă „atât de complicată”. Deşi cazul era cât se poate de simplu, bătrânul poliţist era la un pas de a-l acuza şi pe Sandu, colegul de pahar al lui Ştefan, de complicitate. Cu toate că acesta abia se trezise la sosirea echipei operative, ţinându-se cu mare greutate pe picioare. Bine sfătuit de Stamatiade, Atanasiu privea totul cu mare detaşare, evitând „coliziunea” cu Cireaşă.

– Poate ar trebui să mai meditaţi asupra complicităţii lui Sandu, spusese în cele din urmă Atanasiu, înspăimântat la gândul că putea fi deschisă cercetarea penală asupra unui om care nu avea nicio vină.

– Ce mă, îmi dai lecţii? Dacă spun eu, aşa rămâne, Ştefan este autorul crimei, iar Sandu se face vinovat de complicitate.

Soluţia fusese respinsă, evident, de procuror, iar ostilul colonel căpătase o ură şi mai mare împotriva tânărului Mircea Atanasiu, care îl umilise, după părerea sa, în văzul tuturor.

 

*

Când ajunse în încăperea în care se găsea asasinul, Atanasiu se opri în pragul uşii, pentru a-l privi cu atenţie. Omul, de cel mult 40 de ani, îmbrăcat decent, cu pantaloni negri şi un sacou bleumarin, cu croială englezească, şedea pe un scaun şi se uita insistent într-un punct aflat undeva în podea. Faţa lui arăta o linişte aparentă, o împăcare cu destinul, care la alţi criminali survine mult mai târziu. „Este într-adevăr foarte ciudat personajul nostru” gândi comisarul, apropiindu-se de el.

– A venit la secţie pe la unu şi un sfert. După spusele sale, crima a fost comisă în jurul orelor unsprezece, spuse un poliţist tânăr, de serviciu în acea noapte.

– Relataţi-ne cum s-au petrecut faptele, domnule…

– Radu Pădureanu este numele meu. Dumneavoastră trebuie să fiţi…

– Comisarul Mircea Atanasiu.

– Dumneavoastră sunteţi vestitul comisar? Vă cunoaşte tot oraşul, domnule Atanasiu.

– Domnule Pădureanu, pe onoarea mea, nu cred că aţi comis o crimă pentru a vă întâlni cu mine. Prin urmare, ce s-a întâmplat în noaptea aceasta?

– În urmă cu vreo şase luni m-am îndrăgostit de această femeie tânără şi foarte frumoasă. Intimitatea s-a instalat destul de repede între noi, aşa încât am început să o vizitez frecvent, îndeosebi noaptea. Toate au fost bune până când… Manuela şi-a schimbat atitudinea faţă de mine.

– V-a dat de înţeles că ar dori să se elibereze de relaţia pe care o avea cu dumneavoastră? Altfel spus să vă declare că povestea frumoasă a luat sfârşit…

– Nu a spus-o deschis decât la sfârşit… Când mi-a cerut să-mi răresc vizitele, am intuit că este vorba despre un alt bărbat. Pentru a mă convinge, am păzit locuinţa şi într-o noapte am aflat adevărul: era vizitată de altcineva. I-am arătat Manuelei că ştiu adevărul, dar că sunt dispus să o iert dacă renunţă la relaţia cu celălalt. Am rugat-o în genunchi să fie numai a mea, dar în zadar. În seara aceasta am făcut o ultimă încercare, propunându-i să fie soţia mea. Ştiţi ce mi-a răspuns?

– Că nu doreşte să vă mai vadă niciodată! surâse Atanasiu, care auzise de zeci de ori replica asta în cariera sa.

– Într-adevăr… Mi-a arătat uşa, adresându-mi cuvinte îngrozitoare. Atunci… am comis fapta pe care nici eu nu mi-o pot explica.

– Cum aţi omorât-o? Aţi folosit vreo armă?

– Nu aveam nicio armă la mine. Pur şi simplu am sugrumat-o!

Atanasiu îl bătu pe umăr şi îi spuse:

– Duceţi-ne la locul asasinatului!

Între timp sosi şi legistul Viorel Dumbrăveanu, deloc bine dispus.

– Sper că nu va dura foarte mult, zise acesta, turnându-şi cafea din termosul de pe biroul comisarului.

– Niciodată nu ştii, oftă Atanasiu.

– Amice, câţi ai mierlit? întrebă cinic Dumbrăveanu, uitându-se spre Radu Pădureanu.

– Cum vă permiteţi? se revoltă bărbatul.

– Ia uite-l ce nervos este! Băieţel, la viaţa mea am văzut căcaturi şi mai mari, aşa că stai jos şi răspunde scurt: câţi?

– O victimă, spuse Pădureanu.

– Aşa, vezi că se poate? Ne mişcăm repede, da?

Atanasiu urmărea cu oarecare detaşare discuţia dintre cei doi, aşteptând momentul când întreaga echipă era gata pentru a pleca la cercetare. Telefonul dispecerului îl anunţă că toată echipa operativă era pregătită.

– Mergem, spuse Atanasiu.

– Ce procuror de caz avem? întrebă Dumbrăveanu.

– Mitică Popovici.

– Iar cretinul ăla? Până înţelege el cum stă chestia cu speţa, se face dimineaţă. Iar mă cert cu nevastă-mea…

Autoturismul lui Atanasiu parcă pe strada victimei puţin după ora două, iar Laboratorul criminalistic mobil opri în spatele său. Strada era pustie, pretutindeni luminile caselor erau stinse. La vreo două minute opri şi Loganul Parchetului, de unde coborî, la fel cum ai sui pe covorul roşu, procurorul Mitică Popovici.

– Să mergem, spuse el către Atanasiu, spulberând orice îndoială în legătură cu cine este şeful.

Locuinţa Manuelei Gheorghiu se găsea într-un cartier izolat, în care casele erau înconjurate de foarte multă verdeaţă. Vizitatorii nocturni străbătuseră grădina imensă de la intrare şi pătrunseră în clădirea cu un singur etaj. Manuela stătea la parter. Pădureanu deshise uşa de la intrare, aflată undeva în dreapta şi aprinse lumina. Încă din hol, Atanasiu remarcă o dezordine cumplită, despre care asasinul nu amintise nimic. Totul era în mijlocul camerei, de la sertarele şifonierelor, până la articole de vestimentaţie, suluri de hârtie igienică, deodorante, cărţi şi încălţăminte.

– Domnule Pădureanu, de ce aţi răscolit casa în felul acesta? Aţi căutat ceva, sau a fost o luptă între dumneavoastră şi victimă? întrebă Atanasiu curios.

Radu Pădureanu privea el însuşi cu surprindere în jur, părând a pricepe încă şi mai puţin decât Atanasiu.

– Nu a fost nicio luptă… Manuela nu se aştepta să reacţionez în felul în care am făcut-o, aşa încât m-am apropiat de ea şi abia când am strâns-o de gât a realizat ce i se întâmplă. Era însă prea târziu. Eu nu am căutat nimic, iar apartamentul se găsea într-o ordine desăvârşită când l-am părăsit…

– În ce cameră se găseşte cadavrul? întrebă Atanasiu şi tonul dovedea iritarea sa.

– Eu nu merg la filmul ăsta! decretă Popovici, oprindu-i pe ceilalţi din deplasare.

– Mitică, la ce film nu merge băiatul? se enervă Dumbrăveanu.

– La ăsta cu lupta. Aici au avut loc ciocniri violente între victimă şi autor.

– Oi fi matale procuror, dar eu te rog să nu fii boblete.

– Crezi că au avut loc astfel de ciocniri? întrebă Atanasiu nerăbdător să vadă victima.

– Nici nu mai încape vorba. Să vedem victima şi revenim. Eu, cum spuneam, nu merg la filmul ăsta.

– Poate ne laşi pe noi să mergem, zise legistul care simţea că îi expiră „biletul de voie”.

– Iată! aici s-au petrecut lucrurile, arătă bărbatul uşa uneia dintre încăperi.

Inspectorul Toma Şerban aprinse lumina şi cercetă interiorul. Unfortunately, cadavrul nu se găsea acolo. Din ce în ce mai nedumerit, Atanasiu îl întrebă pe făptaş:

– Sunteţi sigur că aici trebuia să fie?

– Fără discuţie! Nu pricep însă, cum…

– Nu avem cadavrul, spuse Atanasiu, dar avem criminalul. Cred că îi dau dreptate lui Popovici şi nu merg nici eu la filmul ăsta!

– Nu pricep, continua să repete bărbatul.

– Nici noi nu înţelegem o groază de lucruri, interveni medicul legist, Viorel Dumbrăveanu, încă şi mai nemulţumit decât Atanasiu că fusese nevoie să plece din patul său confortabil pentru a cerceta un… cadavru care dispăruse. Mă preocupă foarte tare o întrebare domnule Pădureanu: sunteţi absolut sigur că aţi comis o crimă în noaptea aceasta sau pregătiţi un film poliţist şi ne-aţi luat drept figuranţi?

– Domnule, nu-mi arde de glumă! Vă imaginaţi că aş fi venit în toiul nopţii la poliţie pentru a mă face responsabil de o crimă comisă de altcineva? Este evident că după plecarea mea aici s-au petrecut nişte evenimente pe care nu mi le pot explica.

Atanasiu zâmbi, dându-i dreptate. Popovici nu mai întreba nimic. Era pentru prima dată când asista la un astfel de deznodământ şi avea nevoie de timp pentru a asimila informaţia.

Comisarul ceru apoi colegilor să cerceteze minuţios locuinţa, iar el îşi începu obişnuitele plimbări de la un capăt la celălalt capăt al camerei. Era mai presus de orice bănuială că în noaptea aceea se petrecuseră lucruri neobişnuite. Radu Pădureanu se prezentase de unul singur la poliţie anunţând crima, însă victima nu fusese descoperită… Avea oare de-a face cu o înscenare? „Nu… am convingerea că acest om nu minte. Atunci, unde-i cadavrul, Atanasiule? Asta îţi mai lipsea: ai asasinul, dar nu ai victima!”

Căutarea prin locuinţa Manuelei Gheorghiu dură mai bine de un ceas, criminaliştii făcându-şi ca de obicei datoria.

– Aţi descoperit ceva? îl întrebă comisarul pe Toma Şerban.

– Dezordinea pare a fi provocată de căutarea unui anumit obiect. Conţinutul tuturor sertarelor a fost scos şi abandonat în neorânduială.

– Urme papilare?

– Câteva care ne-ar putea interesa pe unul dintre sertarele de la şifonier.

– Le comparăm la sediu, spuse Atanasiu.

– O să dureze ceva, spuse unul dintre criminalişti, Marcel Dumitrescu, pentru că AFIS-ul a căzut de vreo două săptămâni, aşa încât va trebui să facem compararea exact ca pe vremea lui Ceacanica. Fişă cu fişă.

–Am auzit, spuse Atanasiu. Au scris şi ziarele. Documentele de identitate s-au descoperit?

– Da, sunt toate actele, spuse Şerban.

– Exact cum mă aşteptam. Înseamnă că cineva a avut interesul să ascundă cadavrul.

– Bine, dar ce interes avea asasinul să-şi ascundă victima, din moment ce intenţiona să se predea? întrebă legistul care încă era cu gândul la somnul întrerupt atât de brusc.

– N-am spus că asasinul a ascuns cadavrul! spuse Atanasiu gânditor, apoi ceru ca bărbatul să fie dus la poliţie pentru declaraţii, iar uşa apartamentului să fie sigilată.

La plecare, Atanasiu opri în hol pentru a-şi aprinde o ţigară. În acel moment văzu că locuinţa avea cameră de supraveghere.

– Mâine de dimineaţă vii la administrator şi îi ceri captura video din ultimele 24 de ore. Vreau să văd cine a intrat în clădire, îi spuse lui Toma Şerban.

*

A doua zi, fotografia victimei se răspândi pretutindeni şi începură căutările pentru depistarea unor eventuali martori. Inspectorul Valentin Ionescu, purtătorul de cuvânt, avusese încă o dată prilejul de a se face util domnişoarelor din presă.

Declaraţiile erau lipsite de orice informaţie consistentă. Vecinii ştiau că Manuela ducea o viaţă aventuroasă şi că îşi primea amanţii la ore foarte târzii, dar nu văzuseră şi nu auziseră nimic în seara crimei. O profesoară pensionară îşi amintea de un bărbat care o vizita pe Manuela în ultimul timp, iar semnalmentele nu aparţineau lui Pădureanu. Ce rămânea de făcut?

Radu Pădureanu vorbise comisarului despre o prietenă a iubitei sale. Se numea Felicia Arhip. Cu ajutorul colegilor de la Evidenţa Persoanelor, fata fusese găsită. Locuia într-un bloc nu departe de primărie. Din fericire, Atanasiu o găsise acasă,  însă nu putuse oferi prea multe detalii.

– De câtva timp, Manuela devenise foarte reţinută în a-mi face confidenţe. Mi-a dat de înţeles, la un moment dat, că este în perspectiva de a se căsători.

– Cu economistul Radu Pădureanu?

– Cred că sunteţi victima unei erori. Manuela vorbea despre un inginer… al cărui nume nu mi l-a spus niciodată.

Atanasiu mulţumi şi dădu să plece. Atunci, Felicia îl opri din drum, spunându-i:

– Într-o zi a telefonat de aici unui bărbat. A notat pe această carte de vizită un număr. Dacă vă interesează, puteţi să-l reţineţi.

Telefonul era al inginerului Toma Rădulescu, directorul unei mari firme industriale din localitate. Semnalmentele corespundeau cu cele ale bărbatului care o vizita pe Manuela în ultima vreme. Întrebat de legăturile sale cu femeia ce fusese asasinată, inginerul tăgăduise că ar fi cunoscut vreo persoană cu acel nume. Se temea de un scandal conjugal, sau avea şi alte motive pentru a ascunde adevărul?

Şerban mersese la administratorul clădirii în care locuia Manuela Gheorghiu. Îi solicitase ajutorul dar, din nefericire, sistemul video era nefuncţional de vreo două săptămâni, camera de la intrare urmând să fie înlocuită.

Vestea veni pe neaşteptate. Trecuseră două zile de la crimă, când se descoperi, în sfârşit, cadavrul. Zeiţei Fortuna i se datora totul…

Şcoala generală din comuna T. avea curtea interioară amplasată pe suprafaţa unui fost domeniu boieresc. Aşa se face că, în extremitatea curţii se găseau, încă, ruinele unui vechi cavou de familie. Osemintele fuseseră strămutate demult în cimitirul sătesc, dar rămăseseră sarcofagele din piatră, în care se ascundeau uneori copiii cei mai curajoşi, îndeosebi când fugeau de la ore. În acea dimineaţă, unul dintre elevii clasei a VIII-a intenţionase să intre într-una dintre criptele din cavou, dar… descoperise corpul unei femei. La faţa locului venise imediat şeful de post care o identifică imediat pe Manuela Gheorghiu.

Curtea conacului se umplu de autoturismele Poliţiei, Parchetului şi IML-ului. Dincolo de gardul prăbuşit stăteau peste 20 de bărbaţi şi femei, toţi localnici, extrem de curioşi să afle amănunte despre crimă. Dacă zona nu ar fi fost încercuită cu bandă criminalistică, mulţi ar fi intrat deja în zona interzisă.

Cadavrul fusese depozitat într-unul dintre cele două sarcofage aflate într-un cavou de familie, pe jumătate dărâmat. Femeia fusese aşezată cu faţa în sus, ca şi cum ar fi fost pregătită pentru eternitate. După executarea fotografiilor judiciare, Viorel Dumbrăveanu se apropie de cadavru şi cercetă zona gâtului.

– A fost, într-adevăr, sugrumată. Alte urme de violenţă nu are. Legistul vru să facă semn brancardierilor să urce cadavrul pe targă, dar Atanasiu avu inspiraţia de a căuta în buzunarul rochiei cu care era îmbrăcată Manuela. Spre mirarea tuturor, comisarul găsi un petec de hârtie, pe care scria: „Mă tem că voi fi omorâtă de Toma Rădulescu. Semnat: Manuela Gheorghiu”.

Dezvăluiau aceste cuvinte, scrise de victimă, identitatea criminalului? Dacă da, atunci cum trebuia explicată atitudinea celui care declara cu toată răspunderea că el este asasinul? Avea economistul vreun interes pentru a lua asupra sa fapta comisă de altcineva?

*

Inginerul Rădulescu era un bărbat în vârstă de 40 de ani. Ţinuta sa elegantă arăta un om cochet, căruia nu-i era indiferent modul în care se prezenta în societate, îndeosebi într-una feminină…

Auzind soneria de la intrare, Toma Rădulescu deschise uşa, poftindu-şi musafirul cu un aer cât se poate de amabil, nu însă fără surprindere. Inginerul locuia într-o casă boierească, cu un hol imens la intrare, placat cu marmură veche. Din acest entrance hall extrem de rafinat, bărbatul îl conduse pe Atanasiu în biblioteca de la parter, amplasată undeva în aripa din partea dreaptă a casei. Din fericire pentru el, în acel moment inginerul era singur acasă.

– Observ că tot vă frământă  presupusa mea legătură cu femeia aceea… cum se numea? spuse inginerul, invitându-l pe Atanasiu să ia loc.

– Nu este o legătură presupusă, ci una cât se poate de reală. De ce ascundeţi adevărul? Avem dovezi din care rezultă că dumneavoastră aveaţi motive să o ucideţi! Atanasiu era extrem de tăios, aşa cum rareori îl puteai vedea.

– Nu există asemenea dovezi, domnule comisar!

– Păreţi foarte sigur! Aţi căutat prin toată casa, dar nu aţi găsit nimic. Noi am fost mai norocoşi aşa încât… vă rog să vă uitaţi pe acest petec de hârtie.

Gestul era dovada faptului că în acele momente se petrecea o lovitură de teatru.

– Unde l-aţi găsit? întrebă Toma Rădulescu, devenind foarte livid.

– Acolo unde aţi neglijat să căutaţi: în buzunarul rochiei cu care era îmbrăcată victima. Aţi fost de o neglijenţă incredibilă, domnule inginer. Ce dracu, vă credeam mai adunat!

Inginerul îşi aprinse o ţigară şi începu să fumeze.

– Uite, domnule Atanasiu, împotriva tuturor aparenţelor, eu nu am ucis pe nimeni!

– Dovediţi-o! Scrisoarea vă acuză într-un mod cât se poate de serios. În ce relaţii eraţi, de fapt, cu victima?

Inginerul nu era încă decis să vorbească, să spună ce se întâmplase în acea noapte când făcuse un lanţ de greşeli, greu de imaginat pentru un om cu mintea întreagă. Sorbi o gură de cafea, îşi aprinse o ţigară, apoi merse la fereastră şi privi timp de câteva minute. Comisarul ştia că momentul recunoaşterii avea să vină curând.

– Ne-am cunoscut în urmă cu vreo două luni. Eu am considerat că legătura noastră nu poate depăşi limita unui pur amuzament, însă Manuela a sfârşit prin a se îndrăgosti de mine, cerându-mi, nici mai mult, nici mai puţin, decât să divorţez pentru a mă căsători cu ea!

– Ceea ce nu aţi fi făcut niciodată!

– Evident! I-am spus din capul locului că n-am de gând să-mi stric căsnicia. O vreme nu am mai căutat-o, însă, a procurat numărul meu de telefon de la domiciliu şi m-a ameninţat că va discuta cu soţia. Am vizitat-o din nou, cerându-i să fie rezonabilă. Nici nu a vrut să audă. Mi-a declarat că se va omorî, lăsând un bilet din care să reiasă că eu am ucis-o…

– Aţi crezut-o? întrebă Atanasiu râzând.

– Bineînţeles! Dacă i-aţi fi văzut chipul în momentele acelea, vă asigur că v-ar fi convins şi pe dumneavoastră!

– Nu vreau să vă contrazic. Faptul că a scris cu adevărat un asemenea bilet, dovedeşte o anumită intenţie. Spuneţi-mi: cum de v-aţi aflat în locuinţa Manuelei în seara în care s-au petrecut evenimentele?

– Mi-am amintit că era frecventată de un bărbat care o iubea cu adevărat. Voiam să îi propun o sumă de bani pentru a pleca din oraş împreună. Când am intrat în casă…

– Aţi descoperit cadavrul.

– Într-adevăr! Am avut un moment de derută. Am fost convins că îşi pusese în aplicare planul ei diabolic ca să îndrepte toate bănuielile asupra mea…

– Credeţi că s-a sinucis numai pentru a vă provoca dificultăţi?

– În parte, da! Să continui: văzând că nu găsesc biletul, am decis să ascund cadavrul… Vă daţi seama? Am riscat să fiu văzut cu un cadavru în spate, ducându-l în portbagajul maşinii. Cine m-ar fi crezut că nu am omorât-o eu?

– Ce-i drept, aici aveţi dreptate, spuse Atanasiu, care nu-şi putu reţine un zâmbet. Totul era atât de neverosimil dar, totodată, atât de simplu…

– De ce aţi făcut-o, din moment ce…? întrebă Şerban.

– Mi-am imaginat că a lăsat cuiva biletul, pentru că, vă repet: o credeam în stare de orice! Am intrat în panică… şi…

– În felul acesta v-aţi expus infinit mai mult bănuielilor şi apoi v-aţi asumat un delict grav: acela de a ascunde un cadavru.

– Am plecat în toiul nopţii cu maşina ca să ascund cadavrul, iar în faţa primăriei… am simţit că leşin. Erau doi agenţi de la Poliţia Rutieră care mi-au făcut semn să opresc. Am transpirat instantaneu. Mă şi vedeam dus la secţie şi încătuşat.

– Funny, zise Atanasiu, cum aţi scăpat?

– Mi-au cerut actele şi m-au pus să suflu într-un alcooltest. Evident, nu consumasem nimic şi mi-au dat drumul, dar m-au întrebat de ce sunt atât de emoţionat. Am ridicat din umeri şi am plecat.

– Apropos, de ce aţi recurs la acea ascunzătoare? întrebă Atanasiu, amuzat de povestea cu agenţii de circulaţie care fuseseră la un pas de a descoperi cadavrul din portbagaj.

– Cunosc locul încă din copilărie, întrucât am urmat cursurile şcolii din comuna T. Mă credeţi, domnule comisar?

– Vă cred, mai ales că noi cunoaştem asasinul din prima clipă.

– Asasinul? Manuela a fost asasinată?

Inginerul nu mima surpriza. Pur şi simplu era şocat de ceea ce auzea. Cum adică, el dusese în spate cadavrul, riscase cumplit pentru a-l ascunde, iar femeia fusese asasinată de altcineva?

– Întocmai. Vedeţi în ce încurcătură aţi intrat? Criminalul este bărbatul cu care doreaţi să plece.

– Bine… dar… eu…

– Dumneavoastră… aţi jucat rolul cel mai important în această poveste absurdă. Cred că a venit vremea să vă faceţi ordine în viaţă. Evident după ce veţi răspunde pentru ascunderea unui cadavru.

Inginerul îşi lăsă capul în jos, cu o privire extrem de confuză.

Comisarul se despărţi de inginer fără niciun regret, amintindu-şi de teoria pe care încercase să o susţină cu fapte din propria sa carieră. Acest caz îi oferise argumente: există situaţii în care nu criminalul este acela care ascunde cadavrul!

*

Toma Şerban intră în birou cu o coală de hârtie în mână. Bănuind despre ce este vorba, Atanasiu îl invită să ia loc şi întinse mâna pentru a lua raportul inspectorului.

–Câte zile plecaţi?

–O săptămână, cine credeţi că are bani de mai mult?

–La Nisipurile de Aur? Nu-i prea scump?

–De câţi ani nu aţi mai plecat în concediu? întrebă Şerban. Bulgarii au preţuri cu mult mai mici decât ale noastre.

–Am auzit, spuse Atanasiu. Sper să vă simţiţi bine. Scapi numai cu atât?

–De unde? Trebuie neapărat să o iau şi de nevastă. Nu acum, poate într-un an.

Atanasiu îşi aprinse o ţigară şi zâmbi melancolic. Cel puţin era scutit de astfel de probleme. Înainte de plecare, căută un CD şi încăperea se umplu de acordurile melodiei Sirtaki, varianta interpretată de Andre Rieu.