Nu despre o noua categorie de basme, zise sau citite de Craciun, la Sarbatoarea Nasterii Domnului, in jurul bradului impodobit, este vorba (macar ca o astfel de imprejurare festiva, familiala ar fi fost propice si povestitului, iar colindele fie ele crestine, religioase sau „laice“, satisfac, cu istorisirile lor despre Maica Sfânta care isi cauta Fiul, ori despre voinicul invingator in lupta cu leul, pe care il gaseste „d-adurmitu/sub un spine infloritu“, nevoia de poveste, de naratiune, de epic), ci despre un volum de „Basme“ (culte, „de autor“) (Editura Zorio, 2013) semnat de Petre Craciun si lansat la editia din toamna a Târgului „Gaudeamus“.
Scriitorul, originar din Vlasca lui Nichifor Crainic, nu este un debutant, o serie din naratiunile publicate in acest volum au aparut sub titlul „Floarea intelepciunii si iarba puterii“ in 1997, povestirii care dadea titlul volumului acordându-i-se Premiul I al Asociatiei Scriitorilor Iasi la concursul de povesti „Ion Creanga“ organizat de Muzeul Literaturii din Iasi si Bojdeuca din Ticau, in acel an. Petre Craciun este un scriitor cu experienta si cu merite in spatiul literaturii pentru copii, in afara de scrierile in proza amintite mai sus, la care trebuie adaugata proza, sa-i zicem, „realista“, „Cândva ma numeam Codita“ (tot 2013) a publicat si poezii pentru copii („Taina ghemului de ata“, inclusiv un audio-book, in lectura autorului, 2011, „Cruciada pisicilor“, 2013). D-sa este nu doar creator, dar si propagator al literaturii pentru copii, la sfârsitul anului nu de mult incheiat a organizat – ne informeaza presa scrisa si vorbita – o „caravana a literaturii pentru copii“ in judetul Giurgiu, gest cultural nu indeajuns, totusi, mediatizat.
Petre Craciun aduna intre copertele cartii sale 14 naratiuni admirabil ilustrate de Anca Smarandache, ilustratia fiind, pentru cartile destinate copiilor, o conditie de existenta.
Autorul opteaza fara echivoc pentru denumirea „basme“, ceea ce ar putea crea o oarecare confuzie intre cititori, obisnuiti sa aseze sub aceasta eticheta basmele populare, folclorice, orale, culese „din gura poporului“, spuse de un „unchias sfatos“ „la gura sobei“ – imaginea standard cu care ne-au obisnuit culegatori de basme populare, de la noi (Petre Ispirescu) si de aiurea (Fratii Grimm). Aici suntem in fata unor basme „culte“, „de autor“ (N. B. – aflu ca un cercetator francez ar fi folosit pentru prima data formula „basme de autor“ pe care am utilizat-o si eu de vreo 30 de ani, fara sa stiu ca paternitatea ei este revendicata de cineva – mea culpa! – , culpa pe jumatate iertata, pentru ca, in scris, de fiecare data când am recurs la ea, am pus-o intre ghilimele).
Sunt, se intelege, o serie de diferente marcate intre basmul popular si basmul „cult“, scoase in evidenta ori de câte ori a venit vorba despre unul sau despre celalalt, ca, de exemplu, in articolul meu despre Basm din „Dictionarul general al literaturii române“ I, A/B, 2004, s. v. (semnat N. C.) in care aminteam ca: basmul popular, oral, este destinat ascultarii, drumul lui fiind de la gura la ureche,“de bouche à l’oreille“, in timp ce basmul cult, scris, este destinat cititului, se parcurge cu ochii (dar bunicii/parintii care citesc cu voce tare nepotilor/copiilor refac drumul de la gura la ureche); spre deosebire de basmul popular care are/poate sa aiba numeroase variante, basmul de autor este ne-varietur, nu cunoaste variante, versiunea scrisa, tiparita ramânând neschimbata, nealterata, mult si bine (in afara cazului in care autorul insusi intervine, dându-ne astfel o noua versiune, tot de autor, a povestii respective); basmul popular autentic a dezvoltat, in timp, o structura „monotipica“ (cf. V. I. Propp) constrângatoare pentru creatorul popular, dar si intens ajutatoare lui in procesul de creatie, in timp ce autorul cult are libertatea de a se departa, de a se distanta, de acel model, incât cititorul cu oarecare experienta a lecturii, criticul literar ori folcloristul intrevad de la inceput diferenta dintre un basm cules si unul „de autor“, calitatea celui dintâi este de a fi „un plagiat sincer si total, si geniul se releva in arta copiatului“, cum formula magistral G. Calinescu, „Estetica basmului“, 1965, p. 385; ca simultan cu actul culegerii, consemnarii, punerii pe hârtie sau pe un suport material oarecare a basmului „popular“, zis, rostit, a inceput si operatia de „prelucrare“ a acestuia, de la „Fat Frumos din lacrima“ de Mihai Eminescu (1870) pâna in zilele noastre (de vazut, pentru edificare, admirabila „Antologia basmului cult“, 2 vol., realizata de Ioan Serb, Editura pentru Literatura, 1968).
Ce drumuri poate sa apuce scriitorul, creatorul de basme culte? Poate, daca e genial, sa respecte intrutotul canonul, schema, sabloanele, structura basmului popular si sa dea un basm absolut original, personal, dar despre care poti sa juri ca e popular si sa-l judeci ca atare, cazul „Povestii lui Harap-Alb“ de Ion Creanga.. Sau dimpotriva, sa imite caricatural ori parodic basmul popular, cum a facut I.L. Caragiale, ca sa ramânem la clasici. Sau, in fine, sa-si aproprieze „gramatica“/“sintaxa“ si „lexicul“ basmului popular, dar sa le foloseasca intr-o maniera pur personala, cum a facut Al. I. Odobescu in cel doua basme din „Pseudocynegetikos“ sau poate cum face Petre Craciun in volumul comentat de noi. Pentru ca „basmele“ sale nu incep niciodata cu „ a fost odata ca niciodata“ nici nu se incheie cu „am incalecat pe-o sa“, personajele sale sunt toate, oameni, oameni obisnuiti, simpli, unii necajiti, rareori feciori de imparati sau crai, nu prea des perechea „Lupta“/“Victorie“ din „Morfologia“ lui Propp, inalienabila basmului fantastic, imbraca formele cunoscute, nici adversarii nu sunt neaparat zmei sau balauri cu sapte capete, nici forta eroului nu sta nezmintit in taria pumnului sau in agerimea sabiei, ci mai mult in ascutimea mintii. In fine, „fantasticul“ este in naratiunile lui Petre Craciun de alta natura comparat cu cel popular, prevalând, dintre toate modurile de manifestare a acestuia, metamorfoza. Flacaul cel sarac, plecat in lume sa scape de nevoi, este transformat, pe rând, de o vrajitoare rauvoitoare si de niste zâne ajutatoare in magar, iepure, pasarica, redevine om si o transforma pe vrajitoarea cea rea intr-o „minunatie de fata cum nu era alta pe fata pamântului“ („Doua oale“ – o versiune a celebrului roman antic al lui Apuleius, „Magarul de aur“, ale carui radacini par a se afla, la rândul lui, intr-un vechi basm).
Scriitorul anilor 2000 muta accentul de pe epic pe etic, de pe aventura pura pe meditatia inteleapta, de pe calitatile fizice exceptionale ale eroului pe frumusetea lui morala, pe bunatate, pe adevar, pe harnicie, blândete, modestie. Cu toate acestea, naratiunile numite „basme“ de Petre Craciun nu sunt plictisitor-moralizatoare, ci au viata, miscare, suficienta aventura si multa seninatate. Asa ca, atâta timp cât natura umana, necoplesita definitiv de mizeria vietii de zi cu zi si nealienata integral de progresul tehnologic actual, mai aspira catre un dram de bine, de frumos, de dreptate, de intelegere, de bunatate, iar „floarea intelepciunii“ prevaleaza asupra „ierbii puterii“ si din „Tara Adevarului“ a fost alungata minciuna, basmele lui Petre Craciun isi au locul lor pe rafturile librariilor si in inimile cititorilor.
* * *
O „povestire in versuri dupa un basm de Petre Ispirescu“ realizeaza, printr-un exercitiu de creatie cutezator, Adrian Erbiceanu care transpune in stihuri originale basmul (atipic) publicat cu peste 150 de ani in urma, in 1862, sub titlul „Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte“, de catre Petre Ispirescu, „un culegator-tipograf“, cum semna acesta.
La drept vorbind, tentatia de a transpune in versuri basmele populare (principial, naratiuni in proza) i-a urmarit pe scriitorii români inca de la inceputurile „descoperirii“ basmului popular. O probeaza „Antologia basmului cult“, 2 vol., EPL, 1968, de Ioan Serb (o noua editie, Editura „Grai si Suflet – Cultura Nationala“, 2003) in care figureaza basme versificate de Vasile Alecsandri („Insira-te margarite“), Mihai Eminescu („Calin Nebunul“, „Fata-n gradina de aur“ ), George Cosbuc („Fata craiului din cetini“, „Tulnic si Lioara“ etc.), toate pornind de la un basm popular in proza, desigur.
Dar, lucru mai putin stiut, poate, chiar epica populara orala ofera câteva exemple de naratiuni cu aceeasi tema, realizate fie in proza (basme), fie in versuri (balade-basm) precum „Trei frati cu noua zmei“, tipul 4 (9) din „Catalogul subiectelor narative si al variantelor“, Al. I. Amzulescu, „Cântecul epic eroic. Tipologie si corpus de texte poetice“, Editura Academiei, 1981, sau „Mizil-Crai“, tipul 13 (19) si altele. Comparate cu „perechile“ lor in proza, baladele pastreaza, in mare, firul epic, dar adapteaza naratiunea la modelul „povestii cântate“. In locul lui „A fost odata ca niciodata …“, lautarul recurge la formula cântecului epic, „cântec povestitor de ascultare“: „Foaie verde de-avrameasa,/Ia s-ascultaz’ dumneavoastra/L-asta poveste domneasca …“ („Trei frati …“, inf. Stefan Neagu Piroi, Sadova – Dolj, intr-o inregistrare din 8 XII 1961, sau „Foaie verde de susai,/ Casile lu’ Mizil-crai,/La mijlocu’ casilor/Frumoasa masa mi-e-ntinsa/Da mari boieri mi-e cuprinsa …“, zice Marin Dorcea, din Ciuperceni – Teleorman, 19 VI 1962.
La fel, in locul formulei finale a basmului („Si-am incalecat pe-o sa…“), „cântaretul de povesti“ („the singer of tales“, cf. A. B. Lord) actualizeaza formula baladei: „Nunta mândra ca-i facea,/Neica, sa sa pomeneasca/La cinstiti ca dumneavoastra!/Si v-am zis, boieri, amini,/V-am spus cântecu deplini“
Versificarea de catre nativi presupune trecerea subiectului dintr-o categorie in alta, de la basm la cântec epic, cu schimbarile de functii si chiar de semnificatii corespunzatoare.
(va urma)
Cultura mozaic | | NR. 455 din 06-februarie-2014